Poezia Răsărit Magic de Lucian Blaga

RĂSĂRIT MAGIC



Așa a fost, așa e totdeauna.
Aștept cu floarea mea de foc în mîni.
Întrerupîndu-mi preamărite săptămîni
puternică-mi răsare luna.



În miez de noapte un cutreier sferic.
În spațiu - rîuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntîlnește-n văi,
dezbracă patria de întuneric.



Sus în lumină ce fragil
apare muntele !
Cetatea zeilor din ochii de copil



ușor se sfarmă ca mătadea veche.
Materia ce sfîntă e,
dar numai sunet în ureche.

Poezia Poetul de Lucian Blaga

POETUL


( Întru pomenirea lui Rainer Maria Rike )


Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii !
Astăzi, vorbind pentru toți
el nu are chip și nu are nume - poetul !
Viața lui mult ne-a mirat,
ca un cîntec cu tulbure tîlc,
ca un straniu eres.



În ani de demult
poetul, cuvîntul strivindu-și, a îndurat
năpastele toate cu bărbăție
și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins
în muntele singurătății, ce și-a ales.
Cînd la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
și minutarele vremii treceau
ca tăișuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră.
În anii cumplitelor pîcle
cînd pămîntenii cu sfînta lor omenie și carne
s-au destrămat fără număr,
și viață - atîta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pămînt.
Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcîndu-se prieten înaltelor piscuri de piatră.




Și neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe și negre solstiții
mare și singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gîndul
că Dumnezeu răpitu-și-a singur putința-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Și nu l-a schimbat în cenușă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu își da sieși cuvînt
și pasul său era legămînt.



Îngăduie Prietenă, să-ți amintesc că Poetul
muri numai mult mai tîrziu.
Mult mai tîrziu, ucis
de-un ghimpe în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighitorile toate-amuțiră
uimite de cele-ntîmplate.
Privighitoarile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuțiră-n lumina ce-apare-n zădar
și fără de semne, de-atunci.



Și nu știu nimic pe pămînt
ce-ar putea să le-ndemne
să cînte iar.

Poezia Domnițele de Lucian Blaga

DOMNIȚELE


 Domnița din basmul acelei cetăți
într-o zi m-a-ntrebat :
,,Tu știi - ah tu nu știi - cine-a fost Uta ?”
Amurg, mult mai vechi decît zilnicul soare apune,
sporea peste turnuri și-n preajma bisericii negre.




Tu știi - ah tu nu știi ! Cum nu aș ști pe trecuta
domniță, cealaltă, din slava evului mediu ?
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cîndva !
Printre armuri, prin surele ganguri,
mîndră și albă trăia,
lîngă scutul seniorului, Uta.
Caldă și castă, sub arătările inului,
minunea ființei se apără.
Dar zîmbetul ei otravea toate văile Rinului.
Numai cînd spicul lega,
ea-n anotimp din cetate ieșea.
Grea suferință era frumusețea ei pentru o țară întreagă,
pentru țara burgundă,
unde și astăzi ea stă, chip de piatră
sub boltă rotundă.
Scris i-a fost, scris,
țintă să fie, de vis.




Și mîna Domniței luat-am și-am zis :
Aceasta e degetul care-ar putea
să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel.
Fiindcă văpaia vă este la fel.
Ca ea-ți porți și tu prin tot locul
sîngele, rîsul,
norocul și focul.
Prin ierburi cînd treci
incendii în rouă
stîrnești, ah tu nu știi - la fel amîndouă.
Dar poate că nu se cuvine
gîndului-cîntec să-i prea urmez
pe toate cărările.
și nici să așez
în cumpănă toate luminile
și toate-asemănările.




Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi ?
Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele
în fața acelor frumuseți, ce calea-i ațin
rănindu-l cu-amarul lor farmec.
Sub bolțile-acestea, sub sfintele,
e bine, tu știi, să vorbim mai puțin
și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele.

Poezia Încîntare de Lucian Blaga

ÎNCÎNTARE



Domniță din țară bîrsană,
lumină sunt, inimă, rană.


Trimite-ți-aș veste să știi
veninul cu ce bucurii


pe masă-mi s-amestecă-n cană,
Domniță din țară bîrsană.


Din visuri, născute în zori
trimite-ți-aș negrele flori.


Dar teama îmi e că le pui
la soare-n răscruce oricui.


Rămîie, ah toate, în umbră.
Învoltă minunea lor sumbră


să crească sub stea năzdrăvană.
Lumină sunt, inimă, rană.