Poezia Viziune Geologică de Lucian Blaga

VIZIUNE GEOLOGICĂ



Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt.
Un pas, și-apoi abrupt - tărîmul celălalt.


O amintire stranie și fără de-ntreruperi
îmi stăruie adînc, în miros verde de ienuperi.


O amintire grea apasă. Ca din alte ere,
spre care sîngele și astăzi mult se cere.


Aice mai stătui, aievea sau în vis, cîndva
mai sus, mai jos, cînd pisc și iezer nu era.


Și stam, printre liane, sub ecvatorul căldurii
pîndit de șerpi, de flori, și de lemurii.


Iar trupul meu, ah numai trup, în umedul văzduh
pîndit era, prelung, de propiul său duh,


ca de-un străin. Și slobod foarte, încă neluat
în stăpînire era lutul diafan și lăudat.


Fără duminecă și fără de-nceputuri
mă ascundeam tăcut sub vegetale scuturi,


în foi, printre liane, sub ecvatorul căldurii,
iubit de șerpi, de flori, și de lemurii.

Poezia Veste de Lucian Blaga

VESTE


Vin din noapte, din miez de pădure :
avem un voevod !
Spre ziduri sure
sar peste prăpăstii în călțuni de poveste.
Către cetate frunza susură :
o veste, o veste !
Ocolesc gorganul cu căpățînile, cu ispășiții,
peste ogoare mă-mpiedec în scut.
Ating cu fruntea luminile :
S-a născut, s-a născut !



Genunchiul poticnește, fruntea asudă.
Țîșnesc curcubee
din pas și din rouă
pe pajiștea udă.
Din turnul verde de pază de lîngă pod,
straja mă vede.
Tăcerea-i a ceasului rod :
avem un voevod !
Urechea n-o crede.




Sculați boieri cu rînduitele bresle,
cu sfinții, cu mucenicii,
și voi hornari și voi ucenicii,
ridicați-vă slugi adormite în iesle !
Sculați boieri, o veste din codru v-aduc -
ni s-a născut azi-nopate noul voevod,
fiul pădurii, puiul de cuc !

Poezia Mînzul de Lucian Blaga

MÎNZUL


Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut.
Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul.
În curînd va fi alb cum e norul.
Sub pavăza Sfintei Miercuri născut.


Spulberă colbul ogrăzii, și-arar
cînd l-adie aromele humei
și-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salce, al mumei.


Din curte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poeni.
Și iarăși, spre vatră se-ndeamnă, la jaruri.
Argintul, din care-i voi bate potcoava,
doarme încă în munți apuseni.


Cîte odată, cu stranii nechezuri,
el se desprinde pe cîmp de mohor,
și-mi pregătește, vestindu-mi-l,
biruitorul, mult așteptatul, ultimul zbor.


În noaptea aceasta-i bolnav. Sminte ca o durere
la spete, tainic, la locul
unde purced să-i crească aripile.
Zace în grajd, arde ca focul.


Luna, intrînd pe fereastră, alături se culcă pe paie.
E noaptea de boală a lumii, cînd mugurii toți
plesnesc c-un mulcom țipăt sub zare.
Totul e-n așteptare. Totul - albastră văpaie.

Poezia Îndemn de Poveste de Lucian Blaga

ÎNDEMN DE POVESTE



Din clima fierbinte
a basmului, sfinte
irog inorog
c-un semn te invoc.
Din verde molatic
s-aude copita,
adînc, păduratic,
apari ca ispita.



Tîrcoale nu-mi da
și nu adăsta !
Ci ia-o-nainte
cînd ceasul va bate,
solie cuminte
spre vechea cetate.



Cînd intri, ia seama
la podul cu vama,
la numărul casei,
la curtea Frumoasei.
Cu sunet de soartă
lovește în poartă !




Atinge cu cornul
de trei ori zăvorul
ca-n rituri de leac
rămase din veac.
Atinge și piatra
și pragul și vatra.
Și dacă Frumoasa
îngăduie - vezi-i
aleanul amiezii.



Aatinge-i coroana,
obrazul și geana,
năframa cu lacrimi
și perna cu patimi.
Tu las-o în schimb
privirea să-și treacă
și mîna oleacă
prin albul tău nimb.
C-un muget dă-mi veste -
apoi părăsește
cetatea și murii
spre pacea pădurii.