Fabula Zgîrcitul Care Și-a Pierdut Comoara de La Fontaine

ZGÎRCITUL CARE ȘI-A PIERDUT COMOARA


Ai doar cît poți
să folosești ce ai !
Sînt și netoți
de care, ca un scai,
se ține, îndîrjită, lăcomia.
La ce-ți mai folosește visteria,
cînd nu dai o lețcaie pentru trai ?
Zgîrcitul strînge banul peste ban,
dar rabdă mai dihai ca un golan...
Esop ni-l dă exemplu, pe unul, care-odată
ținea comoara veșnic îngropată
și ajunsese hîd și tras la față,
că nu strica un gologan la piață,
de parcă-i trebuiau în altă viață.
Se tînguia, sărmanul
mereu că ,,nu avea”.
Nu stăpînea el banul,
ci banu-l stăpînea !
Îngrijorat, ca prostul,
de-atîtea ori pe zi a dat ocol
bănetului, că un vecin, ghicindu-i rostul,
i-a mai lăsat și lui doar cuibul gol...
În zori, cînd nu-și găsește comoara - tragedie :
se zbate, urlă, geme, aleargă, se sfîșie,
din pragul dimineții pînă seara.
- ,,Dar ce-ai pierdut ?” l-întreabă un trecător. - ,,Comoara !
Mi-au luat-o ! O-ngropasem sub lada cu gunoi...”
Puteai s-o ții în casă, să iei din ea oricînd...”
- ,,Ce tot vorbești ? Să iau din ea ?... Nici gînd !
Așa ceva prin minte să nu-ți treacă !
Ce, banii vin ușor, cum vezi că pleacă !
Nu m-atingeam nici pentru lumînare...”
- ,,Atunci, de ce atîta supărare ?
Cum din comoară nu voiai să iei
ascultă, astăzi, sfatul meu, mai bine :
aruncă niște pietre-n locul ei,
că pietrele la fel de cald ți-or ține !”

Fabula Zgîrcitul Care Și-a Pierdut Comoara de La Fontaine

ZGÎRCITUL CARE ȘI-A PIERDUT COMOARA


Ai doar cît poți
să folosești ce ai !
Sînt și netoți
de care, ca un scai,
se ține, îndîrjită, lăcomia.
La ce-ți mai folosește visteria,
cînd nu dai o lețcaie pentru trai ?
Zgîrcitul strînge banul peste ban,
dar rabdă mai dihai ca un golan...
Esop ni-l dă exemplu, pe unul, care-odată
ținea comoara veșnic îngropată
și ajunsese hîd și tras la față,
că nu strica un gologan la piață,
de parcă-i trebuiau în altă viață.
Se tînguia, sărmanul
mereu că ,,nu avea”.
Nu stăpînea el banul,
ci banu-l stăpînea !
Îngrijorat, ca prostul,
de-atîtea ori pe zi a dat ocol
bănetului, că un vecin, ghicindu-i rostul,
i-a mai lăsat și lui doar cuibul gol...
În zori, cînd nu-și găsește comoara - tragedie :
se zbate, urlă, geme, aleargă, se sfîșie,
din pragul dimineții pînă seara.
- ,,Dar ce-ai pierdut ?” l-întreabă un trecător. - ,,Comoara !
Mi-au luat-o ! O-ngropasem sub lada cu gunoi...”
Puteai s-o ții în casă, să iei din ea oricînd...”
- ,,Ce tot vorbești ? Să iau din ea ?... Nici gînd !
Așa ceva prin minte să nu-ți treacă !
Ce, banii vin ușor, cum vezi că pleacă !
Nu m-atingeam nici pentru lumînare...”
- ,,Atunci, de ce atîta supărare ?
Cum din comoară nu voiai să iei
ascultă, astăzi, sfatul meu, mai bine :
aruncă niște pietre-n locul ei,
că pietrele la fel de cald ți-or ține !”

Fabula Bătrînul și Copiii Săi de La Fontaine

BĂTRÎNUL ȘI COPIII SĂI



E șubredă puterea cînd nu-i unită snop.
Ce-nseamnă-un stop ? Nimica ! Dar un noian, potop !
Vă spun, acum, și pilda bătrînului Esop.
De-o deapăn, mi se pare, c-oleacă de zăbavă,
n-o fac, cum face Fedru, din vremurile-acestea.
Dar să curmăm zăbava și s-ascultăm povestea !
Cum se gîndea că moartea ca mîine-o să-l răpună,
bătrînul își adună feciorii să le spună :
- ,,Vedei mănunchiul ăsta puternic de săgeți
legate împreună ?... Ia rupeți-l, băieți !”
S-a străduit zadarnic feciorul cel mai mare
și-a spus : - ,,Să-ncerce alții ! Eu nu mă simt în stare.”
Se opinti, la rîndu-i din răsputeri, mezinul ;
se chinui și prîslea, dar în zadar fu chinul,
căci maldărul rămase întreg, nebiruit ;
o singură săgeată măcar nu s-a clintit.
- ,,Ce slăbănogi ! le spune bătrînul. Veți vedea
ce poate, la nevoie, și neputința mea...”
Credeau că se ascunde vreo glumă dedesupt ;
dar, desfăcînd mănunchiul, el rînd pe rînd le-a rupt.
- ,,Ați înțeles că pilda la dragoste vă-ndeamnă.
Trăiți în armonie ! Unirea, forță-nseamnă...”
Cît a zăcut, o vreme, nimic nu le-a mai spus.
Dar ajungînd bătrînul la capătul vieții,
și-a mai chemat o dată în preajma lui băieții :
-,,Mă duc în lumea-n care străbunii mei s-au dus.
Făgăduiți cu toții, așa cum se cuvine,
că veți trăi ca frații ! Eu plec. Vă las cu bine...”
În veci uniți feciori îi spun c-au să rămînă.
El mîinile le strînge, mișcat, în slaba-i mînă,
li, ca o pîlnie, se strînge în tăcere.
În urma lui rămase o avere
c-o droaie de buclucuri, de poliți și dobînzi,
dar ei, uniți, avură la început izbînzi.
Prietenia, însă, nu merse prea departe.
Rudenia-i unise ; averea îi desparte.
Ambiția, ispita și jindul, avocații
se întreceau, în taină, învrăjbească frații.
Încurcături și pîre, procese - lanț întreg !
Ajunși la împărțire, mai rău nu se-nțeleg.
Amenzile curg gîrlă. Vecini și creditori
le caută ponoase, se leagă de erori.
Iar frații, dezbinații, în cumpăna cea grea,
își irosesc averea, tragînd cînd hăis cînd cea.
Era tîrziu, firește, cînd le-a venit în minte
povața cu mănunchiul părintelui cuminte.

Fabula Bătrînul și Copiii Săi de La Fontaine

BĂTRÎNUL ȘI COPIII SĂI



E șubredă puterea cînd nu-i unită snop.
Ce-nseamnă-un stop ? Nimica ! Dar un noian, potop !
Vă spun, acum, și pilda bătrînului Esop.
De-o deapăn, mi se pare, c-oleacă de zăbavă,
n-o fac, cum face Fedru, din vremurile-acestea.
Dar să curmăm zăbava și s-ascultăm povestea !
Cum se gîndea că moartea ca mîine-o să-l răpună,
bătrînul își adună feciorii să le spună :
- ,,Vedei mănunchiul ăsta puternic de săgeți
legate împreună ?... Ia rupeți-l, băieți !”
S-a străduit zadarnic feciorul cel mai mare
și-a spus : - ,,Să-ncerce alții ! Eu nu mă simt în stare.”
Se opinti, la rîndu-i din răsputeri, mezinul ;
se chinui și prîslea, dar în zadar fu chinul,
căci maldărul rămase întreg, nebiruit ;
o singură săgeată măcar nu s-a clintit.
- ,,Ce slăbănogi ! le spune bătrînul. Veți vedea
ce poate, la nevoie, și neputința mea...”
Credeau că se ascunde vreo glumă dedesupt ;
dar, desfăcînd mănunchiul, el rînd pe rînd le-a rupt.
- ,,Ați înțeles că pilda la dragoste vă-ndeamnă.
Trăiți în armonie ! Unirea, forță-nseamnă...”
Cît a zăcut, o vreme, nimic nu le-a mai spus.
Dar ajungînd bătrînul la capătul vieții,
și-a mai chemat o dată în preajma lui băieții :
-,,Mă duc în lumea-n care străbunii mei s-au dus.
Făgăduiți cu toții, așa cum se cuvine,
că veți trăi ca frații ! Eu plec. Vă las cu bine...”
În veci uniți feciori îi spun c-au să rămînă.
El mîinile le strînge, mișcat, în slaba-i mînă,
li, ca o pîlnie, se strînge în tăcere.
În urma lui rămase o avere
c-o droaie de buclucuri, de poliți și dobînzi,
dar ei, uniți, avură la început izbînzi.
Prietenia, însă, nu merse prea departe.
Rudenia-i unise ; averea îi desparte.
Ambiția, ispita și jindul, avocații
se întreceau, în taină, învrăjbească frații.
Încurcături și pîre, procese - lanț întreg !
Ajunși la împărțire, mai rău nu se-nțeleg.
Amenzile curg gîrlă. Vecini și creditori
le caută ponoase, se leagă de erori.
Iar frații, dezbinații, în cumpăna cea grea,
își irosesc averea, tragînd cînd hăis cînd cea.
Era tîrziu, firește, cînd le-a venit în minte
povața cu mănunchiul părintelui cuminte.