Fabula Arendașul, Cîinele și Vulpea de La Fontaine

ARENDAȘUL, CÎINELE ȘI VULPEA


A fi vecin cu Lupul și Vulpea-i o osînda :
eu nu mi-aș face, frate, în preajma lor sălaș.
Cumătra noastră Vulpe, flămîndă, sta la pîndă,
cu zîmbre de pizmaș,
să dea o lovitură la noul arendaș ;
dar nu părea să aibă nădejde de izbîndă,
își cumpăneau în cugetul ei riscurile.
,,Eu fierb în oală seacă și dau mereu tîrcoale,
iar țopîrlanul ăsta se ține chiolhanuri,
și zi de zi se umflă, nestingherit, în foale.
Găinile, claponii și-i schimbă în parale
și eu, cu toate darurile firii,
alerg, răbdînd, din deal și pînă-n vale
și sînt de-a dreptu-n culmea fericirii
cînd prind, doar Domnul știe cum,
vreun cocoș bătrîn, hoinar pe drum.
De ce tăicuțul Joe mă dă de-așa rușine,
lăsîndu-mă, ca Vulpe, în toate să dau chix ?
Jur pe Olimp și jur pe Styx
că s-o mai auzi vorbind de mine !”
Tot chibzuind în capul său viclean
urzelile-i cumplite de măcel,
alese-o noapte neagră cînd toți dormeau buștean,
stăpînul și rîndașul, Azorel,
găinile, claponii, puii toți,
iar arendașul, pare-mi-se,
uitase ușile deschise
și, drumul fiind slobod pentru hoți,
s-a strecurat tiptil, șireata,
și-a pustiit poiata.
Abia în zori ai casei vin și văd
acel îngrozitor prăpăd.
Chiar Soarele, în fața omorului sălbatic,
era să se întoarcă-n conacul lui acvatic.
Aidoma, pe vremuri, și marele Apollo
înfuriat de groaznicele fapte
de-Atride săvîrșite pe acolo,
a nimicit oștirea grecească într-o noapte.
Tot astfel și Ajax mai săvîrșise
- nerăbdător vieața dușmanilor s-o curme -
un crunt măcel, dînd buzna-n niște turme,
crezînd că sînt oștenii lui Ulise.
Iar Vulpea, și mai crudă decît Ajax funestul,
a luat ceva din pradă, lăsînd în sînge restul.
Cînd a văzut stăpînul în curte zalhabaua,
ai fi jurat c-a dat în el damblaua.
Învinuia dulăul, rîndașii,-n gura mare,
că-i ține de pomană în curte pe mîncare.
- ,,Ce cîine este ăsta ? Potaie de la tîrlă,
un trîntor, un nemernic, bun doar de dat-pe gîrlă.
Să nu-mi dea, el, de veste de crîncenul măcel ?”
- ,,Eu nu aveam, desigur, nimic din treaba asta.
Tu, care tragi foloase, - părea să spună el -
de nu uitai portița, înlăturai năpasta.”
Vorbea cu chibzuință Azorel ;
dar vorbele-nțelepte în gura unei javre
par palavre.
Stăpînul le găsise că-s fără nici un rost
și vai de pielea cîinelui a fost !


Nu te lăsa, ca tată,-n nădejdea nimănui :
dă-ți raita prin ogradă și nu uita să-ncui
și culcă-te la urmă și-ntîiul să te scoli :
problemele de seamă nu le rezolvi prin soli !

Fabula Arendașul, Cîinele și Vulpea de La Fontaine

ARENDAȘUL, CÎINELE ȘI VULPEA


A fi vecin cu Lupul și Vulpea-i o osînda :
eu nu mi-aș face, frate, în preajma lor sălaș.
Cumătra noastră Vulpe, flămîndă, sta la pîndă,
cu zîmbre de pizmaș,
să dea o lovitură la noul arendaș ;
dar nu părea să aibă nădejde de izbîndă,
își cumpăneau în cugetul ei riscurile.
,,Eu fierb în oală seacă și dau mereu tîrcoale,
iar țopîrlanul ăsta se ține chiolhanuri,
și zi de zi se umflă, nestingherit, în foale.
Găinile, claponii și-i schimbă în parale
și eu, cu toate darurile firii,
alerg, răbdînd, din deal și pînă-n vale
și sînt de-a dreptu-n culmea fericirii
cînd prind, doar Domnul știe cum,
vreun cocoș bătrîn, hoinar pe drum.
De ce tăicuțul Joe mă dă de-așa rușine,
lăsîndu-mă, ca Vulpe, în toate să dau chix ?
Jur pe Olimp și jur pe Styx
că s-o mai auzi vorbind de mine !”
Tot chibzuind în capul său viclean
urzelile-i cumplite de măcel,
alese-o noapte neagră cînd toți dormeau buștean,
stăpînul și rîndașul, Azorel,
găinile, claponii, puii toți,
iar arendașul, pare-mi-se,
uitase ușile deschise
și, drumul fiind slobod pentru hoți,
s-a strecurat tiptil, șireata,
și-a pustiit poiata.
Abia în zori ai casei vin și văd
acel îngrozitor prăpăd.
Chiar Soarele, în fața omorului sălbatic,
era să se întoarcă-n conacul lui acvatic.
Aidoma, pe vremuri, și marele Apollo
înfuriat de groaznicele fapte
de-Atride săvîrșite pe acolo,
a nimicit oștirea grecească într-o noapte.
Tot astfel și Ajax mai săvîrșise
- nerăbdător vieața dușmanilor s-o curme -
un crunt măcel, dînd buzna-n niște turme,
crezînd că sînt oștenii lui Ulise.
Iar Vulpea, și mai crudă decît Ajax funestul,
a luat ceva din pradă, lăsînd în sînge restul.
Cînd a văzut stăpînul în curte zalhabaua,
ai fi jurat c-a dat în el damblaua.
Învinuia dulăul, rîndașii,-n gura mare,
că-i ține de pomană în curte pe mîncare.
- ,,Ce cîine este ăsta ? Potaie de la tîrlă,
un trîntor, un nemernic, bun doar de dat-pe gîrlă.
Să nu-mi dea, el, de veste de crîncenul măcel ?”
- ,,Eu nu aveam, desigur, nimic din treaba asta.
Tu, care tragi foloase, - părea să spună el -
de nu uitai portița, înlăturai năpasta.”
Vorbea cu chibzuință Azorel ;
dar vorbele-nțelepte în gura unei javre
par palavre.
Stăpînul le găsise că-s fără nici un rost
și vai de pielea cîinelui a fost !


Nu te lăsa, ca tată,-n nădejdea nimănui :
dă-ți raita prin ogradă și nu uita să-ncui
și culcă-te la urmă și-ntîiul să te scoli :
problemele de seamă nu le rezolvi prin soli !

Fabula Cei Doi Vînturători de Lumi și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÎNTURĂTORI DE LUMI ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sînt presărate.
Dovadă mai deplină cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblînd cu un fîrtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stîlp cu o tăblie :
,,Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți, -
cînd treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năprasnic munte
ce-aminință tăria cu falnica lui frunte !”
Pe-nsoțitor îl prinde o spaimă ca de țînc.
- ,,De-o fi șuvoiul iute pe cît e de adînc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc !
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași !
Șuvoiul ca Șuvoiul : te-ai face luntre, punte, -
dar cum să sui huiduma pe vîrful unui munte ?
Nu e de nasul nostru isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cît un pigmeu,
un elefant pitic, o stîrpitură,
ce fală ai ? Halal de aventură !
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decît, de-ți arde, cumva, de boroboațe :
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum pleacă-nțeleptul de paradă,
el, dîrz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu tunuri crenelate :
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
cînd l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lăsă rugat cu stăruință
spunînd ca Sixt cînd îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
( Păpia și domnia să fie o belea ?
De ce-i e frică omului nu scapă ! )



Cutezătorul poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărît
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atît.

Fabula Cei Doi Vînturători de Lumi și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÎNTURĂTORI DE LUMI ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sînt presărate.
Dovadă mai deplină cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblînd cu un fîrtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stîlp cu o tăblie :
,,Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți, -
cînd treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năprasnic munte
ce-aminință tăria cu falnica lui frunte !”
Pe-nsoțitor îl prinde o spaimă ca de țînc.
- ,,De-o fi șuvoiul iute pe cît e de adînc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc !
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași !
Șuvoiul ca Șuvoiul : te-ai face luntre, punte, -
dar cum să sui huiduma pe vîrful unui munte ?
Nu e de nasul nostru isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cît un pigmeu,
un elefant pitic, o stîrpitură,
ce fală ai ? Halal de aventură !
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decît, de-ți arde, cumva, de boroboațe :
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum pleacă-nțeleptul de paradă,
el, dîrz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu tunuri crenelate :
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
cînd l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lăsă rugat cu stăruință
spunînd ca Sixt cînd îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
( Păpia și domnia să fie o belea ?
De ce-i e frică omului nu scapă ! )



Cutezătorul poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărît
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atît.