Poezia Poeților Tineri de Mihai Beniuc

POEȚILOR TINERI


Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Cîntecele lui fără seamăn
Sînt pentru noi miraj de neatins.


Caravana noastră trecătoare
Aleargă după oaza visuriloe lui
Și oaza alearga mereu la fel de departe
În zare.



Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea romînească-i mult mai mare
Și n-o cuprinde toată nici un cîntec.



Poeți, poeți !
Vă puneți urechea pe inima țării
Și-i ascultați bătăile neregulate
Spuneți-mi ce e aceasta ?
De ce-i bolnavă oare țara noastră ?
A putrezit stejarul romînesc ?
Îl rod la rădăcină virmii tainic
De-și clatină coroana a cădere ?



De ce atîtea crengi uscate-n vîrf.
Atîta vîsc
Și-atîtea frunze veștede ?
Ce-nseamnă tînjirea această ?



Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea romînească-i mult prea mare
Și n-o cuprinde toată nici un cîntec.



Cît despre mine, ce să vă spui ?
Eu nu am darul versului decît în mică măsură.
Prefer să spun în proză ce gîndesc.



Și mai presus de toate îmi place să tac.
Dar cîteodată mă copleșește tristețea
Și-atuncea trebuie să scriu.
Ca fluxul mării
Cresc în mine durerile - valuri,
Sfărîmînd în drumul lor cotropitor
Zagazurile puse cu învăț.
Suferințele gloatei neștiutoare
Clocotesc în mine ca viforul.
Mă simt din nou țăranul de pe Crișuri
Și-mi reîncie-n minte vremea Iancului.
Ah ! domnii, domnii...
Nu cu penița,
Cu ascuțișul coasei
Îmi scriu poamele sălbatice.
Cuvintele-mi zboară, de foc și de plumb,
Ca gloanțele din flinte !
Să lase rană vie orice vers al meu
În cititor.
Să-i sîngere de durerea neamului
Inima-mpietrită !
Ce știu ?
Poate-am greșit.
Cînd luna trece grăbită pe cer
Ascunzîndu-și fața după norii străvezii,
Mă gîndesc cu o mică părere de rău
De ce să fii mereu atît de singur ?
E undeva, departe, o femeie,
Care te-așteaptă...
Mîngîierile căminului
Sînt poate mai plăcute
Decît veșnica luptă
Și rătăcirile fără capăt.
N-ar trebuie să-ți lunece printre degete,
Ca un pește de argint.
Tinerețea.
În clipele astea de grea solutidine
O iau razna prin noapte
Și colind fără țintă
Toate străzile orașului,
Ori mă înfund abătut
În vreo cîrciumă proastă,
Din cartierele sărace,
Și-mi torn peste rănile vieții
Vinul acru.
Și totuși cred într-o lumină nouă.
Dar pentru asta, noi, poeții,
Trebuie să știm pe care coardă
E de sunat.
Nu-i timp acum de cîntece duioase,
De lună și dragoste.
Ca murmurul izvoarelor
Și șopotul frunzei.
S-aud mai tare gemetele surde
Din pieptul mulțimilor.
Descîntecele și blesteme ne trebuie !
Ca vracii să vîrîm în viață
Febra mișcării.
Să plesnească odată gogoașa prezentului,
Ca să vedem ieșind din ea
Fluturele vieții noi.
Din zările de sînge și de scrum,
Ca o minune nouă să răsară,
Călare pe Destin,
Omul !



Ne-or îngropa probabil fără urmă
Darîmăturile Istoriei.
Se vor așterne peste noi
În straturi nepătrunse
Zăpezile uitării.
Viața noastră consumată
În pară și flăcări
Nu va lăsa fosile și vestigii
Pentru muzeele de-apoi.
Bolizi fulgerători.
Prevestitoare comete
Vom trece pe zările Timpului,
Stingîndu-ne lumina de o clipă
În veșnicul Nimic.
Ci din cenușa noastră risipită
Pe cîmpul de luptă al Veacului
Va înflori aievea pentru alții
Frumosul nostru vis de fericire.
Iar bucuria de a crede-n vis
E pentru noi răsplata cuvenită.



Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge,
Dar a suna din trîmbițele Morții
Sfîrșitul Veacului
Și de-a vesti mulțimilor flămînde
O Viață nouă !

1934

Poezia Poeților Tineri de Mihai Beniuc

POEȚILOR TINERI


Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Cîntecele lui fără seamăn
Sînt pentru noi miraj de neatins.


Caravana noastră trecătoare
Aleargă după oaza visuriloe lui
Și oaza alearga mereu la fel de departe
În zare.



Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea romînească-i mult mai mare
Și n-o cuprinde toată nici un cîntec.



Poeți, poeți !
Vă puneți urechea pe inima țării
Și-i ascultați bătăile neregulate
Spuneți-mi ce e aceasta ?
De ce-i bolnavă oare țara noastră ?
A putrezit stejarul romînesc ?
Îl rod la rădăcină virmii tainic
De-și clatină coroana a cădere ?



De ce atîtea crengi uscate-n vîrf.
Atîta vîsc
Și-atîtea frunze veștede ?
Ce-nseamnă tînjirea această ?



Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea romînească-i mult prea mare
Și n-o cuprinde toată nici un cîntec.



Cît despre mine, ce să vă spui ?
Eu nu am darul versului decît în mică măsură.
Prefer să spun în proză ce gîndesc.



Și mai presus de toate îmi place să tac.
Dar cîteodată mă copleșește tristețea
Și-atuncea trebuie să scriu.
Ca fluxul mării
Cresc în mine durerile - valuri,
Sfărîmînd în drumul lor cotropitor
Zagazurile puse cu învăț.
Suferințele gloatei neștiutoare
Clocotesc în mine ca viforul.
Mă simt din nou țăranul de pe Crișuri
Și-mi reîncie-n minte vremea Iancului.
Ah ! domnii, domnii...
Nu cu penița,
Cu ascuțișul coasei
Îmi scriu poamele sălbatice.
Cuvintele-mi zboară, de foc și de plumb,
Ca gloanțele din flinte !
Să lase rană vie orice vers al meu
În cititor.
Să-i sîngere de durerea neamului
Inima-mpietrită !
Ce știu ?
Poate-am greșit.
Cînd luna trece grăbită pe cer
Ascunzîndu-și fața după norii străvezii,
Mă gîndesc cu o mică părere de rău
De ce să fii mereu atît de singur ?
E undeva, departe, o femeie,
Care te-așteaptă...
Mîngîierile căminului
Sînt poate mai plăcute
Decît veșnica luptă
Și rătăcirile fără capăt.
N-ar trebuie să-ți lunece printre degete,
Ca un pește de argint.
Tinerețea.
În clipele astea de grea solutidine
O iau razna prin noapte
Și colind fără țintă
Toate străzile orașului,
Ori mă înfund abătut
În vreo cîrciumă proastă,
Din cartierele sărace,
Și-mi torn peste rănile vieții
Vinul acru.
Și totuși cred într-o lumină nouă.
Dar pentru asta, noi, poeții,
Trebuie să știm pe care coardă
E de sunat.
Nu-i timp acum de cîntece duioase,
De lună și dragoste.
Ca murmurul izvoarelor
Și șopotul frunzei.
S-aud mai tare gemetele surde
Din pieptul mulțimilor.
Descîntecele și blesteme ne trebuie !
Ca vracii să vîrîm în viață
Febra mișcării.
Să plesnească odată gogoașa prezentului,
Ca să vedem ieșind din ea
Fluturele vieții noi.
Din zările de sînge și de scrum,
Ca o minune nouă să răsară,
Călare pe Destin,
Omul !



Ne-or îngropa probabil fără urmă
Darîmăturile Istoriei.
Se vor așterne peste noi
În straturi nepătrunse
Zăpezile uitării.
Viața noastră consumată
În pară și flăcări
Nu va lăsa fosile și vestigii
Pentru muzeele de-apoi.
Bolizi fulgerători.
Prevestitoare comete
Vom trece pe zările Timpului,
Stingîndu-ne lumina de o clipă
În veșnicul Nimic.
Ci din cenușa noastră risipită
Pe cîmpul de luptă al Veacului
Va înflori aievea pentru alții
Frumosul nostru vis de fericire.
Iar bucuria de a crede-n vis
E pentru noi răsplata cuvenită.



Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge,
Dar a suna din trîmbițele Morții
Sfîrșitul Veacului
Și de-a vesti mulțimilor flămînde
O Viață nouă !

1934

Fabula Fîrtații Lui Ulise de La Fontaine

FÎRTAȚII LUI ULISE

( Monseniorului Duce de Burgundia )


Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă,
îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă
să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare
c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare.
E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare,
dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare.
În timp ce duhul meu e tot mai șters,
al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers
și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie
cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie.
Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! )
pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin,
ce știți că-n mai puțin de-o lună
l-a cucerit ca o furtună, -
repeziciune necesară,
iar astăzi, poate, temerară.
Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi
să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi.
Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți,
cum și de alte zeități,
ca Judecata sănătoasă
și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă.
Alteță, întrebați-i de le place
năzbîtia făcută de soții șui Ulise,
în ziua cînd pesemne, neprevăzînd ce-or face,
băură o licoare vrăjită, pare-mi-se,
și-ajunseră, sărmanii, din oameni dobitoace.
Cu gîndul la Itaca și ochii după mauri,
fîrtații lui Ulise, rătăcitori pe valuri,
mînați mereu de vînturi încoace și încolo,
au fost azvîrliți de-o groaznică furtună
pe insula Circeei, odrasla lui Apollo,
și ea le-a dat o băutură bună.
Dar prafurile puse într-însa de Circeea
i-au și făcut să-și piardă judecata,
- căci le vrăjise bine, blestemata -
și-au început și chipul să-și schimbe, dup-aceea,
în urși, în lei, în elefanți și, pare-mi-se,
în cîrtițe, scăpînd numai Ulise,
că-n loc să bea licoarea, șiretul o azvîrlise.
Bărbat frumos și plin de-nțelepciune
putînd să ticluiască și vorba de minune,
știu să-și drămuiască în așa chip purtarea,
c-ajunse să-și vrăjească... vrăjitoarea !
Ca beată de vederea frumoasului pribeag,
zeița-și dete sufletu-n vileag.
Vîzînd-o amețită de-al dragostei vîrtej,
Ulise folosi acest prilej
și o rugă fierbinte
să-i facă iar fîrtații ca-nainte.
- ,,Propunerile tale prietenești sînt drepte,
dar crezi că se îndură să le-accepte ?
Hai la dihănii și-ai să vezi îndată !...”
S-a dus la ei Ulise și le-a spus :
- ,,Măi fraților, licoarea blestemată
își are leacul ei. Vi l-am adus
să căpătați iar chipul de-altădată !”
Și Leul, căpătîndu-și întîiul graiul iarăși,
îi spuse aspru fostului tovarăș :
- ,,Cu astfel de cuvinte mă revolți !
Cum îți închipui oare
că-s în stare
să mai renunț la ghearele și la colți ?
Sînt rege și îi sfîșii pe cei ce mă atacă !
Păi, ce-mi mai pasă mie de falnica Itacă ?
N-oi fi nebun să mai ajung ostaș !
Așa cum sînt, așa vreau să mă lași !”
Îngrijorat de-asemenea discurs.
Ulise s-a oprit la Urs.
- ,,Nu m-așteptam să văd o nămetenie !
Erai frumos, și azi ești o sluțenie...”
- ,,Dar tu credeai, prietene, încaltele,
că sînt pe lume mutre mai breze decît altele ?
N-aș vrea să-ți țin, firește, un discurs,
dar sînt cum se cuvine să fie orice Urs
și sînt frumos, de vreme ce dragă mea mă place.
Tu șterge-o, de nu-ți place, și lasă-mă în pace !
Dar, ce mai tura-vura, ți-o spun cu jurămînt :
sînt mulțumit și liber. Vreau să rămîn cum sînt !”
S-a dus la Lup, să-l ia pe neașteptate.
- ,,Sînt uluit, pe drept cuvînt, fîrtate,
văzînd că ți-ai uitat, pesemne, vița
și-ai sfîșiat atîtea mioare bucălate,
că plînge toată ziua ciobănița.
Cîndva, de bună seamă,
nu așteptai mătănii,
ci, auzind-o iute cum  te cheamă,
ai fi sărit să-i aperi cioporul de dihănii.
De ți-a rămas în cap un dram de minte,
fii iarăși om de treabă ca-nainte !”
- ,,Eu nu cred că se află nici o urmă
de-asemenea jigănii de treabă, nici la turmă !
Tu mă numești o fiară c-am sfîșiat un miel :
dar oamenii nu fac și ei la fel ?
Ca om, aș fi desigur, mai dornic de măcel !
Voi, mai avani ca lupii cînd dau năvală-n oi,
vă rupeți, pentru-o vorbă, între voi
cu zecile și miile-n război.
Eu sfîșii tot ce sfîșii ca hrană pentru trup...
Așa că sînt și voi rămîne Lup !”
Și-a dojenit Ulise, cum se cuvine, soții,
dar rînd pe rînd l-au refuzat cu toții,
spunîndu-i că renunță la marile isprăvi,
să viețuiască slobozi prin codri și dumbrăvi.
( Dar ești de-ajuns de liber, oare,
cînd poți să mergi pe unde vrei ?
Uitaseră că sînt, ca fiare,
robi ai dihaniei din ei ! )


Se cuvenea, Alteță, alt subiect, știu bine,
în care să se-mpace frumosul cu foloasele,
dar n-am scăpat nici astăzi de jivine,
ca oamenii, și ele de multe lipsuri pline.
Îndreaptă cu dojana, Alteța Ta, ponoasele :
vei izbuti, sînt sigur, mai bine decît mine !

Fabula Fîrtații Lui Ulise de La Fontaine

FÎRTAȚII LUI ULISE

( Monseniorului Duce de Burgundia )


Vlăstarul de viță veche iubit de cei din slavă,
îngăduie-mi, Alteță, o clipă de zăbavă
să-nmiresmez o dată cinstitele-ți altare
c-oleacă de tămîie și-un imn de adorare.
E prea puțin și prea tîrziu, îmi pare,
dar vîrsta mea vă cere, în locul meu, iertare.
În timp ce duhul meu e tot mai șters,
al vostru-i viu și ager și aripi are-n mers
și-așteaptă doar să-și ducă eroul în istorie
cu pașii giganți pe drumul încununat de glorie.
Un zeu îl mai reține ( cu ce chin ! )
pe ne'nfricatul nostru, biruitor pe Rin,
ce știți că-n mai puțin de-o lună
l-a cucerit ca o furtună, -
repeziciune necesară,
iar astăzi, poate, temerară.
Dar tac, căci nu se cade, ca prin discursuri lungi
să sperii Rîsetele, poate, ori Amorașii să-i alungi.
Azi curtea voastră-i plină de ei ca-n alte dăți,
cum și de alte zeități,
ca Judecata sănătoasă
și Bunul-Simț, buni sfetnici într-o casă.
Alteță, întrebați-i de le place
năzbîtia făcută de soții șui Ulise,
în ziua cînd pesemne, neprevăzînd ce-or face,
băură o licoare vrăjită, pare-mi-se,
și-ajunseră, sărmanii, din oameni dobitoace.
Cu gîndul la Itaca și ochii după mauri,
fîrtații lui Ulise, rătăcitori pe valuri,
mînați mereu de vînturi încoace și încolo,
au fost azvîrliți de-o groaznică furtună
pe insula Circeei, odrasla lui Apollo,
și ea le-a dat o băutură bună.
Dar prafurile puse într-însa de Circeea
i-au și făcut să-și piardă judecata,
- căci le vrăjise bine, blestemata -
și-au început și chipul să-și schimbe, dup-aceea,
în urși, în lei, în elefanți și, pare-mi-se,
în cîrtițe, scăpînd numai Ulise,
că-n loc să bea licoarea, șiretul o azvîrlise.
Bărbat frumos și plin de-nțelepciune
putînd să ticluiască și vorba de minune,
știu să-și drămuiască în așa chip purtarea,
c-ajunse să-și vrăjească... vrăjitoarea !
Ca beată de vederea frumoasului pribeag,
zeița-și dete sufletu-n vileag.
Vîzînd-o amețită de-al dragostei vîrtej,
Ulise folosi acest prilej
și o rugă fierbinte
să-i facă iar fîrtații ca-nainte.
- ,,Propunerile tale prietenești sînt drepte,
dar crezi că se îndură să le-accepte ?
Hai la dihănii și-ai să vezi îndată !...”
S-a dus la ei Ulise și le-a spus :
- ,,Măi fraților, licoarea blestemată
își are leacul ei. Vi l-am adus
să căpătați iar chipul de-altădată !”
Și Leul, căpătîndu-și întîiul graiul iarăși,
îi spuse aspru fostului tovarăș :
- ,,Cu astfel de cuvinte mă revolți !
Cum îți închipui oare
că-s în stare
să mai renunț la ghearele și la colți ?
Sînt rege și îi sfîșii pe cei ce mă atacă !
Păi, ce-mi mai pasă mie de falnica Itacă ?
N-oi fi nebun să mai ajung ostaș !
Așa cum sînt, așa vreau să mă lași !”
Îngrijorat de-asemenea discurs.
Ulise s-a oprit la Urs.
- ,,Nu m-așteptam să văd o nămetenie !
Erai frumos, și azi ești o sluțenie...”
- ,,Dar tu credeai, prietene, încaltele,
că sînt pe lume mutre mai breze decît altele ?
N-aș vrea să-ți țin, firește, un discurs,
dar sînt cum se cuvine să fie orice Urs
și sînt frumos, de vreme ce dragă mea mă place.
Tu șterge-o, de nu-ți place, și lasă-mă în pace !
Dar, ce mai tura-vura, ți-o spun cu jurămînt :
sînt mulțumit și liber. Vreau să rămîn cum sînt !”
S-a dus la Lup, să-l ia pe neașteptate.
- ,,Sînt uluit, pe drept cuvînt, fîrtate,
văzînd că ți-ai uitat, pesemne, vița
și-ai sfîșiat atîtea mioare bucălate,
că plînge toată ziua ciobănița.
Cîndva, de bună seamă,
nu așteptai mătănii,
ci, auzind-o iute cum  te cheamă,
ai fi sărit să-i aperi cioporul de dihănii.
De ți-a rămas în cap un dram de minte,
fii iarăși om de treabă ca-nainte !”
- ,,Eu nu cred că se află nici o urmă
de-asemenea jigănii de treabă, nici la turmă !
Tu mă numești o fiară c-am sfîșiat un miel :
dar oamenii nu fac și ei la fel ?
Ca om, aș fi desigur, mai dornic de măcel !
Voi, mai avani ca lupii cînd dau năvală-n oi,
vă rupeți, pentru-o vorbă, între voi
cu zecile și miile-n război.
Eu sfîșii tot ce sfîșii ca hrană pentru trup...
Așa că sînt și voi rămîne Lup !”
Și-a dojenit Ulise, cum se cuvine, soții,
dar rînd pe rînd l-au refuzat cu toții,
spunîndu-i că renunță la marile isprăvi,
să viețuiască slobozi prin codri și dumbrăvi.
( Dar ești de-ajuns de liber, oare,
cînd poți să mergi pe unde vrei ?
Uitaseră că sînt, ca fiare,
robi ai dihaniei din ei ! )


Se cuvenea, Alteță, alt subiect, știu bine,
în care să se-mpace frumosul cu foloasele,
dar n-am scăpat nici astăzi de jivine,
ca oamenii, și ele de multe lipsuri pline.
Îndreaptă cu dojana, Alteța Ta, ponoasele :
vei izbuti, sînt sigur, mai bine decît mine !