EXTERIORUL CÎINELUI
Capul.
Cunoașterea părților componente ,,exteriorului” canin
permite diferențierea unei rase de alta și stabilirea, în
funcție de aceasta, a standardului rasei respective.
Frumusețea unui cîine este în funcție directă de
morfologia lui.
Aici se face apel la noțiuni de lungime, înălțime, de
volum și de profil, de formă a capului, a urechilor,
ochi și blană, coada, poziția membrelor etc. ( V. planșa I ).
În cele ce urmează vom face o scurtă trecere în revistă
a principalelor regiuni ale morfologiei canine, așa cum
figurează în general în standarde.
Din punctul de vedere al formei exterioare, corpul cîinelui
se împarte în următoarele trei părți principale: cap,
trunchi și membre.
Gîtul și coada țin de zona anterioară și respectiv posterioară
a trunchiului.
Capul.
Aprecierii capului i se dă cea mai mare atenție,
nu numai în armonie cu ansamblu corpului, ci
și pentru că include cele mai importante organe.
Mărimea și armonia capului, raportate la caracterul rasei,
 |
| Aspectul morfologic exterior al cîinelui |
rapoarte la caracterul rasei, constituie criterii importante în
aprecierea cîinelui.
Capul cîinelui este compus din craniu și față sau bot.
Delimitarea craniului de față sau bot, continuîndu-se
cu regiunea nasului.
Acesta se compune din podul nasului, părțile laterale și
vîrful ( trufa ) cu nările.
Din punct de vedere anatomic, botul corespunde vîrfului
nasului.
Totuși, în standarde, se vorbește despre cîini cu botul
scurt ( Bulldog, Pekinez ) sau cu botul lung ( Levrier )
referindu-se la extremitatea superioară a feței, de la
stop pînă la nări.
Botul include deci podul nasului și nasul propriu-zis
( trufa sau oglinda nasului ).
Profilul său poate fi convex ca la Collie, rectiliniu ca
la Ciobănescul german sau concav ca la Boxer.
Noțiunea de înclinație a frunții, denumită stop, se referă
la porțiunea de trecere între podul nasului și frunte.
Stopul este un element caracteristic al capului cîinelui,
putînd fi mai mult sau mai puțin pronuțat, accentuat
sau slab exprimat.
Pe părțile laterale ale craniului sînt amplasate urechile.
Urechea cîinelui se apreciază din punctul de vedere al
formei, al modului de pozare, vioiciunii și sensibilității.
Ea poate fi: scurtă, îngustă, mică, moale, cărnoasă,
mătăsoasă, catifelată, ascuțită, oblică, lipită sau nu de
obraz, bine sau prost ținută, ridicată, atîrnată, aplecată,
într-o parte, aplecată pe jumătate, ușoară, grea, tăiată
( după intervenție chirurgicală ) etc.
Forma și modul de purtare a urechii sînt foarte diferite
la multiple rase de cîini.
Din poziția urechilor și vioiciunea lor se pot trage concluzii
cu privire la vigilența, temperamentul, respectiv
inteligența cîinilor.
Caracteristică exemplarelor vigilente este mișcarea
promptă a urechii.
În schimb, cîinilor nervoși cu temperament coleric,
urechile li se agită mult prea vioi, iar cîinii fricoși sau
răuvoitori își lasă urechile spre spate.
Pe ambele părți ale regiunii frunții sînt pozați ochii
care dau cîinilor expresia feței.
Trebuie apreciată mărimea, conformația, poziția și
culoarea ochilor.
Sînt corespunzători atunci cînd mărimea este armonioasă
în raport cu corpul, forma este caracteristică rasei,
așezare corectă și coloritul întunecat.
La rasele pitice întîlnim ochi peste măsură de mari și
bulbucați, ,,ochi bovini”, drept caracteristici rasei.
La celelalte rase, așa ceva este considerat ca defect.
Tot defectuoși sînt și ochii înfundați, mici așa-ziși ,,ochi porcini”.
 |
| Principalel tipuri de ,,stop” și bot |
Cu precădere de dorit este ca ochii să fie de culoare
închisă.
Ideal este maro-cafeniu.
Ochii deschiși la culoare denotă sărăcie de pigmenți, iar
aceasta poate fi un semn de slăbiciune a organismului,
fapt pentru care sînt considerați defect grav.
Revenind la descrierea elementelor capului, în completarea
feței cîinelui, pe părțile laterale întîlnind fălcile și maxilarele.
În fața lor, sub trufă se găsește gura cu buzele de sus și
de jos și comisurile ( colțurile gurii ).
Ne interesează în mod deosebit dinții cîinelui ( în număr
total de 42 ) ce se împarte în patru categorii: incisivi ( centrali,
mijlocii și laterali ), canini premolari și molari.
Numărul lor se reține după următoarele formulă dentară:
Maxilarul
superior 2m 4pm 1c 3I 3I 1c 4pm 2m
----------------------------------------------------------------
Maxilarul 3m 4pm 1c 3I 3I 1c 4pm 3m
inferior
Celmai bun criteriu de apreciere a vîrstei unui cîine, în
lipsa unui pedigree, este examinarea danturii.
Într-adevăr, pe măsură ce cîinele înaintează în vîrstă,
conformația și mărimea dinților se modifică, tocindu-se
din ce în ce mai mult de-a lungul anilor; acest criteriu ne
permite să determinăm cu destulă precizie vîrsta animalului.
La naștere, cîinele nu are dinți.
La vîrsta de 6 săptămîni dentiția de lapte este deja completă.
Între 3 și 6 luni, dinții de lapte sînt înlocuiți cu cei definitivi.
La vîrsta de 1 an dantura definitivă a cîinelui este complet
formată; incisivii sînt albi și intacți, conturul lor prezentînd
trei lobi ( ,,floare de crin”).
La 15 luni, lobul central al florii de crin începe să se tocească/
Între 18 luni și 2 ani, incisivii centrali ai maxilarului
inferior se uzează, iar apoi incisivii mijlocii.
Între 2 și 3 ani florile de crin ale incisivilor centrali superiori
dispar.
La 5 ani, incisivii centrali și mijlocii sînt total nivelați
dar încă în contact ( cei inferiori cu cei superiori ).
Începînd de la 5 ani ei se depărtează și încep să se îngălbenească.
De la 7 ani, examinarea danturii devine insuficientă pentru
a determina vîrsta unui cîine.
Modul de împreunare a maxilarelor și dinților este denumit
prognatism.
În mod normal, cînd gura cîinelui este închisă, maxilarul
superior depășește foarte puțin pe cel inferior, formînd
așa-numitul prognatism normal ( tip ,,foarfecă”).
 |
| Forma și modul de purtare a urechii la diferite rese de cîinii. |
 |
| Aspectul danturii canine la diverse vîrste și modul de închidere a maxilarului. |
Dacă dinții maxilarului superior se suprapun perfect peste cei ai
maxilarului inferior, modul de închidere a gurii ( mușcătura )
poartă numele de prognatism tip ,,clește”.
Lungimea excesivă a maxilarului superior sau a celui inferior
conduce de asemenea la închideri caracteristice ale gurii, creînd
așa-numitul prognatism superior și inferior.
Iată și terminologia folosită în standarde pentru aprecierea
părților componente ale acestui prim subasamblu ( capul ) al
corpului cîinelui:
Cap ( luat ca întreg ): nobil, nepotrivit, ușor, fin, greu, dur,
grosolan, tipic, mai puțin tipic.
La femele, capul este mai fin decît la masculi; femela cu
un cap dur fiind de obicei apreciată ca avînd ,,cap de cîine”,
iar masculii cu un cap prea delicat fiind numiți cu ,,cap de
cățea” ( defecte ).
Bot: lung, ascuțit, scurt, bont, îngust, lat;
Buze: cărnoase, potrivite, slab dezvoltate, atîrnate, slabe,
fixe, libere;
Comisura buzelor: mai mult sau mai puțin pronunțată;
Obraji: plați, proeminenți;
Nări: înguste, bine deschis, late;
Craniu ( luat în ansamblu ): lat, îngust, lung, scurt, plat, botit,
cu sau fără protuberanța occipitală.
Arcada: mai mult sau mai puțin pronunțată.
Regiunea corporală ce leagă capul de trunchi este gîtul.
Zonele de referință sînt: linia superioară, părților laterale,
șalele și linia înferioară a gîtului, unde pot fi găsite faldurile
( salba ) la cîinii cu pielea lăbărțată sai cei în condiție proastă.
Pentru a fi corect apreciat, trebuie examinată direcția
( unghiul ) și așezarea lui, armonia și lungimea corespunzătoare
rasei.
Calificative folosite, lung, scurt, slab, puternic, potrivit,
musculos, uscat, sus sau jos aplicat, purtat în sus, purtat
în jos etc.
Ceafa ( partea de sus a gîtului ): lată, subțire, scurtă,
lungă, boltită, dreaptă.
Grumaz: lat, drept, subțire.
