INTER ARMA...
Sta Poezia-n sfînta ei cetate,
Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cîntece curate.
Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.
Și cîntecul zbura din gură-n gură,
Și omul se simțea mai bun cîntîndu-l...
Deodată toți să murmure-ncepură :
,,De ce nu se coboară și ea-n rîndul
Mulțimii ce de veacuri o ascultă ?
Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul...”
Răcni un critic : ,,Asta-i o insultă !”
Ș-atunci Prostia zise Răutății :
,,Tu arme ai, eu am oștire multă.
Ș-acea prieten-a singurătății
Va trebui să ni se-nchine nouă!...”
Cu urlete, la porțile cetății
S-au năpustit puterile-amîndouă.
Tac vechile cîntări înfricoșate, -
Mulțimea cere-o poezie nouă...
Tu dormi, senino-n veșnica-ți cetate !
