Poezia Cuvîntul de Alexandru Vlahuță

CUVÎNTUL



Ca-n basme-i a cuvîntului putere :
El lumi aievea-ți face din păreri,
Și chip etern din umbra care piere,
Și iarăși azi din ziua cea de ieri.


El poate morții din mormînt să-i cheme ;
Sub vraja lui atotputernic ești,
Străbați în orice loc și-n orice vreme,
Și mii de feluri de vieți trăiești.


Te-atinge doar, și tu - o biată clipă
Ce tremură-ntre două veșnicii -
Privești de sus a lumilor risipă,
Și toate-a lor zădărnicie-o știi.


Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viață-i dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mîntuirea lor.


Voi, căror vi s-a dat solia sfîntă
De preoți ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frămîntă
Întunecate valuri de dureri,


Și gînduri de-un întreg popor gîndite,
Nu duceți minunatul vostru dar
Ofrandă mîinilor nelegiuite,
Ci ca pe sfînta masă din altar,



A-mpărtășirii taină preacurată,
Așa cuvîntul să vi-l pregătiți -
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Și miilor de veacuri să vorbiți.

Poezia Cuvîntul de Alexandru Vlahuță

CUVÎNTUL



Ca-n basme-i a cuvîntului putere :
El lumi aievea-ți face din păreri,
Și chip etern din umbra care piere,
Și iarăși azi din ziua cea de ieri.


El poate morții din mormînt să-i cheme ;
Sub vraja lui atotputernic ești,
Străbați în orice loc și-n orice vreme,
Și mii de feluri de vieți trăiești.


Te-atinge doar, și tu - o biată clipă
Ce tremură-ntre două veșnicii -
Privești de sus a lumilor risipă,
Și toate-a lor zădărnicie-o știi.


Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viață-i dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mîntuirea lor.


Voi, căror vi s-a dat solia sfîntă
De preoți ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frămîntă
Întunecate valuri de dureri,


Și gînduri de-un întreg popor gîndite,
Nu duceți minunatul vostru dar
Ofrandă mîinilor nelegiuite,
Ci ca pe sfînta masă din altar,



A-mpărtășirii taină preacurată,
Așa cuvîntul să vi-l pregătiți -
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Și miilor de veacuri să vorbiți.

Poezia Inter Arma... de Alexandru Vlahuță

INTER ARMA...



Sta Poezia-n sfînta ei cetate,
Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cîntece curate.


Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.


Și cîntecul zbura din gură-n gură,
Și omul se simțea mai bun cîntîndu-l...
Deodată toți să murmure-ncepură :


,,De ce nu se coboară și ea-n rîndul
Mulțimii ce de veacuri o ascultă ?
Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul...”


Răcni un critic : ,,Asta-i o insultă !”
Ș-atunci Prostia zise Răutății :
,,Tu arme ai, eu am oștire multă.


Ș-acea prieten-a singurătății
Va trebui să ni se-nchine nouă!...”
Cu urlete, la porțile cetății


S-au năpustit puterile-amîndouă.
Tac vechile cîntări înfricoșate, -
Mulțimea cere-o poezie nouă...

Tu dormi, senino-n veșnica-ți cetate !

Poezia Inter Arma... de Alexandru Vlahuță

INTER ARMA...



Sta Poezia-n sfînta ei cetate,
Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cîntece curate.


Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.


Și cîntecul zbura din gură-n gură,
Și omul se simțea mai bun cîntîndu-l...
Deodată toți să murmure-ncepură :


,,De ce nu se coboară și ea-n rîndul
Mulțimii ce de veacuri o ascultă ?
Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul...”


Răcni un critic : ,,Asta-i o insultă !”
Ș-atunci Prostia zise Răutății :
,,Tu arme ai, eu am oștire multă.


Ș-acea prieten-a singurătății
Va trebui să ni se-nchine nouă!...”
Cu urlete, la porțile cetății


S-au năpustit puterile-amîndouă.
Tac vechile cîntări înfricoșate, -
Mulțimea cere-o poezie nouă...

Tu dormi, senino-n veșnica-ți cetate !