Poezia Nunquam Ridenti de Alexandru Vlahuță

NUNQUAM RIDENTI



Ciuli urechile și, fluturînd din cap,
Se depărtă bodogănind :
- Că multe lighioane, Doamne, mai încap
Și-n lumea asta !... Însă
 eu mă prind
Că nu e alta mai netrebnică sub soare
Ca secătura asta de privighetoare...
- Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntîmplat
De ești așa de supărat ?


- Tu n-o auzi ?... Eu aș turba să stau mai mult
Aici. Ce naiba : Nu ca să-i ascult
Același și același țîrlîit
Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit.
Ș-apoi - să-ți spun - pe lîngă că nu-mi place,
Dar, înțelegi că... nici nu-i serios
C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,
Eu, care lui Isus Hristos
I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,
Și tu - căci noi și la isprăvi ne potrivim -
Tu care duci la glorie-mpărați,
Noi în sfîrșit, de-atîtea fapte mari legați...


- Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,
Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari
Și scumpe clipele aceste,
Cînd parcă zbori,
Cînd uiți că ai să mori,
Cînd ți se pare că trăiești într-o poveste...
O, clipele aceste sunt așa de rari !
Ș-un cîntec e-un izvor de fapte mari.
Tu prea ești serios de felul tău ;
Nu știi să rîzi, și asta-i foarte rău ;
Nu-ți face idee cît iți șade de urît
Cînd stai așa posomorît.
pe mine cîntecul mă face visător,
Și nu că-s cine știe ce cunoscător,
Dar, uite, dimineața mai ales,
Cînd ronțăi iarba-nrourată-n șes,
Și cînd încep provighetorilor,
De parcă plîng și florile
De-atîta viers, de-atîta duioșie,
Îmi uit de toate-a neamului robie :
Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă;
Stăpîn pe verzi pustiuri pasc, în turmă,
Neștiutor de frîu,
Pe-ncîntătorul țărm al unui rîu
În care, noaptea, dorm minunile cerești...
O, caii năzdrăvani de prin povești,
Ce s-au ales la toate pricepuți
Și-n toate luptele biruitori,
De bună seamă că au fost crescuți
De mici în cîntec de privighetori...
Ia!...
Ș-amîndoi tăcură.
Dar farmecul acesta, mai presus de fire,
Cu cît umplea un suflet de iubire,
Cu-atît umplea pe celălalt de ură.

Poezia Nunquam Ridenti de Alexandru Vlahuță

NUNQUAM RIDENTI



Ciuli urechile și, fluturînd din cap,
Se depărtă bodogănind :
- Că multe lighioane, Doamne, mai încap
Și-n lumea asta !... Însă
 eu mă prind
Că nu e alta mai netrebnică sub soare
Ca secătura asta de privighetoare...
- Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntîmplat
De ești așa de supărat ?


- Tu n-o auzi ?... Eu aș turba să stau mai mult
Aici. Ce naiba : Nu ca să-i ascult
Același și același țîrlîit
Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit.
Ș-apoi - să-ți spun - pe lîngă că nu-mi place,
Dar, înțelegi că... nici nu-i serios
C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,
Eu, care lui Isus Hristos
I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,
Și tu - căci noi și la isprăvi ne potrivim -
Tu care duci la glorie-mpărați,
Noi în sfîrșit, de-atîtea fapte mari legați...


- Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,
Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari
Și scumpe clipele aceste,
Cînd parcă zbori,
Cînd uiți că ai să mori,
Cînd ți se pare că trăiești într-o poveste...
O, clipele aceste sunt așa de rari !
Ș-un cîntec e-un izvor de fapte mari.
Tu prea ești serios de felul tău ;
Nu știi să rîzi, și asta-i foarte rău ;
Nu-ți face idee cît iți șade de urît
Cînd stai așa posomorît.
pe mine cîntecul mă face visător,
Și nu că-s cine știe ce cunoscător,
Dar, uite, dimineața mai ales,
Cînd ronțăi iarba-nrourată-n șes,
Și cînd încep provighetorilor,
De parcă plîng și florile
De-atîta viers, de-atîta duioșie,
Îmi uit de toate-a neamului robie :
Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă;
Stăpîn pe verzi pustiuri pasc, în turmă,
Neștiutor de frîu,
Pe-ncîntătorul țărm al unui rîu
În care, noaptea, dorm minunile cerești...
O, caii năzdrăvani de prin povești,
Ce s-au ales la toate pricepuți
Și-n toate luptele biruitori,
De bună seamă că au fost crescuți
De mici în cîntec de privighetori...
Ia!...
Ș-amîndoi tăcură.
Dar farmecul acesta, mai presus de fire,
Cu cît umplea un suflet de iubire,
Cu-atît umplea pe celălalt de ură.

Poezia Cuvîntul de Alexandru Vlahuță

CUVÎNTUL



Ca-n basme-i a cuvîntului putere :
El lumi aievea-ți face din păreri,
Și chip etern din umbra care piere,
Și iarăși azi din ziua cea de ieri.


El poate morții din mormînt să-i cheme ;
Sub vraja lui atotputernic ești,
Străbați în orice loc și-n orice vreme,
Și mii de feluri de vieți trăiești.


Te-atinge doar, și tu - o biată clipă
Ce tremură-ntre două veșnicii -
Privești de sus a lumilor risipă,
Și toate-a lor zădărnicie-o știi.


Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viață-i dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mîntuirea lor.


Voi, căror vi s-a dat solia sfîntă
De preoți ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frămîntă
Întunecate valuri de dureri,


Și gînduri de-un întreg popor gîndite,
Nu duceți minunatul vostru dar
Ofrandă mîinilor nelegiuite,
Ci ca pe sfînta masă din altar,



A-mpărtășirii taină preacurată,
Așa cuvîntul să vi-l pregătiți -
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Și miilor de veacuri să vorbiți.

Poezia Cuvîntul de Alexandru Vlahuță

CUVÎNTUL



Ca-n basme-i a cuvîntului putere :
El lumi aievea-ți face din păreri,
Și chip etern din umbra care piere,
Și iarăși azi din ziua cea de ieri.


El poate morții din mormînt să-i cheme ;
Sub vraja lui atotputernic ești,
Străbați în orice loc și-n orice vreme,
Și mii de feluri de vieți trăiești.


Te-atinge doar, și tu - o biată clipă
Ce tremură-ntre două veșnicii -
Privești de sus a lumilor risipă,
Și toate-a lor zădărnicie-o știi.


Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viață-i dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mîntuirea lor.


Voi, căror vi s-a dat solia sfîntă
De preoți ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frămîntă
Întunecate valuri de dureri,


Și gînduri de-un întreg popor gîndite,
Nu duceți minunatul vostru dar
Ofrandă mîinilor nelegiuite,
Ci ca pe sfînta masă din altar,



A-mpărtășirii taină preacurată,
Așa cuvîntul să vi-l pregătiți -
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Și miilor de veacuri să vorbiți.