Poezia Slăvit e Versul... de Alexandru Vlahuță

SLĂVIT E VERSUL...



În vers e mîntuirea cînd n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rînduri, ca firul de pe fus,
Din volbura de vorbe se deapănă ușor
Un cîntec ce sporește, mai larg, tot mai sonor,
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Și nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nțeleagă.


În vers mîntuirea cînd n-ai nimic de spus.
Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,
Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adîncime,
Ca un copil adoarme în leagănul de rime.
Slăvit e versul - cîntec, miraj, întraripare -
E-n Nemuritoare-o carte de liberă intrare.


Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,
Să nu prea bată-n struna știutelor cuvinte,
Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,
Fă sunetele goale să ni se pară pline,
Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,
Dintr-o-ncăpere-ngustă făcînd un labirint.


Nici șir, nici sens... Acestea ne-ar dezveli secretul,
Am ști ce spui, ce cugeți. Și, pentru noi, poetul
Cu cît mai nențeles e, cu-atît e mai profund.
Ce mici devin chiar zeii cînd nu se mai ascund !
Din patr-u patru versuri, și plan, și ritmu-ți schimbă,
Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.


La titlu să iai seama : sonor, bombastic, vag,
Și cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.
Căci titlu e alarma. Ca-n trîmbiță să-l suni :
O inimă în flăcări, La casa de nebuni,
În criptă, Flori de sînge... Și nu-i zor nicidecum
Ca titlu cu povestea să aib-același drum.


Amăgitor de gînduri, un motto mistic pune,
Să-și tremure lumina - un far peste-o genune.
Sub el psalmodic versul silabele să-și joace,
În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.
Iar toată poezia - cui sens ar vrea să-i cate -
Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.


De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,
Au strigat nou în plenul cinstitei Academii,
Oricum ți-ai prinde gîndul, pe zor sau pe-ndelete,
Și-n orice danț retoric, tu nu uita, poete,
Că vorba-i ca și omul - în lume sau în artă -
Cu-atît mai jucăușă, cu cît e mai deșartă.

Poezia Slăvit e Versul... de Alexandru Vlahuță

SLĂVIT E VERSUL...



În vers e mîntuirea cînd n-ai nimic de spus.
Se deapănă pe rînduri, ca firul de pe fus,
Din volbura de vorbe se deapănă ușor
Un cîntec ce sporește, mai larg, tot mai sonor,
E opera vrăjită ce din nimic se-ncheagă,
Și nu-i nici o nevoie ca lumea s-o-nțeleagă.


În vers mîntuirea cînd n-ai nimic de spus.
Pe trepte de dactile vin vorbe mari de sus,
Iar critica solemnă, ce-n gol vede-adîncime,
Ca un copil adoarme în leagănul de rime.
Slăvit e versul - cîntec, miraj, întraripare -
E-n Nemuritoare-o carte de liberă intrare.


Tu ia doar la crestarea silabelor aminte,
Să nu prea bată-n struna știutelor cuvinte,
Ci-n răsuciri de fraze, cu vorbe de la tine,
Fă sunetele goale să ni se pară pline,
Cum, iscusit dispuse, oglinzile ne mint,
Dintr-o-ncăpere-ngustă făcînd un labirint.


Nici șir, nici sens... Acestea ne-ar dezveli secretul,
Am ști ce spui, ce cugeți. Și, pentru noi, poetul
Cu cît mai nențeles e, cu-atît e mai profund.
Ce mici devin chiar zeii cînd nu se mai ascund !
Din patr-u patru versuri, și plan, și ritmu-ți schimbă,
Ca tot ce scrii să pară că-i scris în altă limbă.


La titlu să iai seama : sonor, bombastic, vag,
Și cu ceva macabru, să ne-nfiori din prag.
Căci titlu e alarma. Ca-n trîmbiță să-l suni :
O inimă în flăcări, La casa de nebuni,
În criptă, Flori de sînge... Și nu-i zor nicidecum
Ca titlu cu povestea să aib-același drum.


Amăgitor de gînduri, un motto mistic pune,
Să-și tremure lumina - un far peste-o genune.
Sub el psalmodic versul silabele să-și joace,
În fierbere de glasuri, ca apa la răstoace.
Iar toată poezia - cui sens ar vrea să-i cate -
Mai limpede să-i pară citită de-a-ndarate.


De-o scrii să fie pleavă în spulberarea vremii,
Au strigat nou în plenul cinstitei Academii,
Oricum ți-ai prinde gîndul, pe zor sau pe-ndelete,
Și-n orice danț retoric, tu nu uita, poete,
Că vorba-i ca și omul - în lume sau în artă -
Cu-atît mai jucăușă, cu cît e mai deșartă.

Poezia Dreptate de Alexandru Vlahuță

DREPTATE



Sfînt șăcașul de la Putna mîndru strălucește-n soare,
Glasuri de argint răvarsă clopotele slăvitoare.
Străduind credința veche din mormînt s-o mai învie.
,,Darnici domni erau pe vremuri, lăudați de-a pururi fie !...
Nestricat de viermi singur numele cel bun ;
Darnici domni erau pe vremuri, toate clopotele spun.


Ci aude Ștefan Sfîntul, lîngă spada lui culcat,
Cum cîntările slăvirii pînă-n cripta lui străbat ;
Și făcîndu-și roată gîndul peste cîte-a fost trăit,
Strigă din mormînt dreptatea Marelui Nedreptățit ;
,,Domn am stat Moldovei mele, și norodului părinte,
Dragi mi-s luncile, dragi codrii toate apele mi-s sfinte...


Dar străjerul lor ș-a toate purtător de grijă cine-i ?
Cine-n pace duce greul bogăției și luminei,
Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume ?
Domnul milostiv de-a pururi, cel mai darnic domn din lume
E săracul. El palate și biserici și podoabe
Fără preț a dat Moldovei - El, cu mîinile lui roabe.


El mi-a fost puterea-n lupte, și în liniște norocul.
Cînd ștergeau de sînge spada și vroiam vremea și locul
Biruinții noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,
El comori căra Sucevei, ziduri mîndre să zidim,
El făcea-n al clipei stîmpăr, cu durerea lui de țară,
Din pămînt stropit cu lacrimi flori de aur să răsară !”


Domnul tace. Sfîntu-i nume în războiul vremii scut ni-i.
,,Darnic e săracul”, cîntă toate clopotele Putnii.

Poezia Dreptate de Alexandru Vlahuță

DREPTATE



Sfînt șăcașul de la Putna mîndru strălucește-n soare,
Glasuri de argint răvarsă clopotele slăvitoare.
Străduind credința veche din mormînt s-o mai învie.
,,Darnici domni erau pe vremuri, lăudați de-a pururi fie !...
Nestricat de viermi singur numele cel bun ;
Darnici domni erau pe vremuri, toate clopotele spun.


Ci aude Ștefan Sfîntul, lîngă spada lui culcat,
Cum cîntările slăvirii pînă-n cripta lui străbat ;
Și făcîndu-și roată gîndul peste cîte-a fost trăit,
Strigă din mormînt dreptatea Marelui Nedreptățit ;
,,Domn am stat Moldovei mele, și norodului părinte,
Dragi mi-s luncile, dragi codrii toate apele mi-s sfinte...


Dar străjerul lor ș-a toate purtător de grijă cine-i ?
Cine-n pace duce greul bogăției și luminei,
Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume ?
Domnul milostiv de-a pururi, cel mai darnic domn din lume
E săracul. El palate și biserici și podoabe
Fără preț a dat Moldovei - El, cu mîinile lui roabe.


El mi-a fost puterea-n lupte, și în liniște norocul.
Cînd ștergeau de sînge spada și vroiam vremea și locul
Biruinții noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,
El comori căra Sucevei, ziduri mîndre să zidim,
El făcea-n al clipei stîmpăr, cu durerea lui de țară,
Din pămînt stropit cu lacrimi flori de aur să răsară !”


Domnul tace. Sfîntu-i nume în războiul vremii scut ni-i.
,,Darnic e săracul”, cîntă toate clopotele Putnii.