Poezia Dreptate de Alexandru Vlahuță

DREPTATE



Sfînt șăcașul de la Putna mîndru strălucește-n soare,
Glasuri de argint răvarsă clopotele slăvitoare.
Străduind credința veche din mormînt s-o mai învie.
,,Darnici domni erau pe vremuri, lăudați de-a pururi fie !...
Nestricat de viermi singur numele cel bun ;
Darnici domni erau pe vremuri, toate clopotele spun.


Ci aude Ștefan Sfîntul, lîngă spada lui culcat,
Cum cîntările slăvirii pînă-n cripta lui străbat ;
Și făcîndu-și roată gîndul peste cîte-a fost trăit,
Strigă din mormînt dreptatea Marelui Nedreptățit ;
,,Domn am stat Moldovei mele, și norodului părinte,
Dragi mi-s luncile, dragi codrii toate apele mi-s sfinte...


Dar străjerul lor ș-a toate purtător de grijă cine-i ?
Cine-n pace duce greul bogăției și luminei,
Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume ?
Domnul milostiv de-a pururi, cel mai darnic domn din lume
E săracul. El palate și biserici și podoabe
Fără preț a dat Moldovei - El, cu mîinile lui roabe.


El mi-a fost puterea-n lupte, și în liniște norocul.
Cînd ștergeau de sînge spada și vroiam vremea și locul
Biruinții noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,
El comori căra Sucevei, ziduri mîndre să zidim,
El făcea-n al clipei stîmpăr, cu durerea lui de țară,
Din pămînt stropit cu lacrimi flori de aur să răsară !”


Domnul tace. Sfîntu-i nume în războiul vremii scut ni-i.
,,Darnic e săracul”, cîntă toate clopotele Putnii.

Poezia Dreptate de Alexandru Vlahuță

DREPTATE



Sfînt șăcașul de la Putna mîndru strălucește-n soare,
Glasuri de argint răvarsă clopotele slăvitoare.
Străduind credința veche din mormînt s-o mai învie.
,,Darnici domni erau pe vremuri, lăudați de-a pururi fie !...
Nestricat de viermi singur numele cel bun ;
Darnici domni erau pe vremuri, toate clopotele spun.


Ci aude Ștefan Sfîntul, lîngă spada lui culcat,
Cum cîntările slăvirii pînă-n cripta lui străbat ;
Și făcîndu-și roată gîndul peste cîte-a fost trăit,
Strigă din mormînt dreptatea Marelui Nedreptățit ;
,,Domn am stat Moldovei mele, și norodului părinte,
Dragi mi-s luncile, dragi codrii toate apele mi-s sfinte...


Dar străjerul lor ș-a toate purtător de grijă cine-i ?
Cine-n pace duce greul bogăției și luminei,
Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume ?
Domnul milostiv de-a pururi, cel mai darnic domn din lume
E săracul. El palate și biserici și podoabe
Fără preț a dat Moldovei - El, cu mîinile lui roabe.


El mi-a fost puterea-n lupte, și în liniște norocul.
Cînd ștergeau de sînge spada și vroiam vremea și locul
Biruinții noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,
El comori căra Sucevei, ziduri mîndre să zidim,
El făcea-n al clipei stîmpăr, cu durerea lui de țară,
Din pămînt stropit cu lacrimi flori de aur să răsară !”


Domnul tace. Sfîntu-i nume în războiul vremii scut ni-i.
,,Darnic e săracul”, cîntă toate clopotele Putnii.

Poezia Nunquam Ridenti de Alexandru Vlahuță

NUNQUAM RIDENTI



Ciuli urechile și, fluturînd din cap,
Se depărtă bodogănind :
- Că multe lighioane, Doamne, mai încap
Și-n lumea asta !... Însă
 eu mă prind
Că nu e alta mai netrebnică sub soare
Ca secătura asta de privighetoare...
- Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntîmplat
De ești așa de supărat ?


- Tu n-o auzi ?... Eu aș turba să stau mai mult
Aici. Ce naiba : Nu ca să-i ascult
Același și același țîrlîit
Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit.
Ș-apoi - să-ți spun - pe lîngă că nu-mi place,
Dar, înțelegi că... nici nu-i serios
C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,
Eu, care lui Isus Hristos
I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,
Și tu - căci noi și la isprăvi ne potrivim -
Tu care duci la glorie-mpărați,
Noi în sfîrșit, de-atîtea fapte mari legați...


- Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,
Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari
Și scumpe clipele aceste,
Cînd parcă zbori,
Cînd uiți că ai să mori,
Cînd ți se pare că trăiești într-o poveste...
O, clipele aceste sunt așa de rari !
Ș-un cîntec e-un izvor de fapte mari.
Tu prea ești serios de felul tău ;
Nu știi să rîzi, și asta-i foarte rău ;
Nu-ți face idee cît iți șade de urît
Cînd stai așa posomorît.
pe mine cîntecul mă face visător,
Și nu că-s cine știe ce cunoscător,
Dar, uite, dimineața mai ales,
Cînd ronțăi iarba-nrourată-n șes,
Și cînd încep provighetorilor,
De parcă plîng și florile
De-atîta viers, de-atîta duioșie,
Îmi uit de toate-a neamului robie :
Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă;
Stăpîn pe verzi pustiuri pasc, în turmă,
Neștiutor de frîu,
Pe-ncîntătorul țărm al unui rîu
În care, noaptea, dorm minunile cerești...
O, caii năzdrăvani de prin povești,
Ce s-au ales la toate pricepuți
Și-n toate luptele biruitori,
De bună seamă că au fost crescuți
De mici în cîntec de privighetori...
Ia!...
Ș-amîndoi tăcură.
Dar farmecul acesta, mai presus de fire,
Cu cît umplea un suflet de iubire,
Cu-atît umplea pe celălalt de ură.

Poezia Nunquam Ridenti de Alexandru Vlahuță

NUNQUAM RIDENTI



Ciuli urechile și, fluturînd din cap,
Se depărtă bodogănind :
- Că multe lighioane, Doamne, mai încap
Și-n lumea asta !... Însă
 eu mă prind
Că nu e alta mai netrebnică sub soare
Ca secătura asta de privighetoare...
- Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntîmplat
De ești așa de supărat ?


- Tu n-o auzi ?... Eu aș turba să stau mai mult
Aici. Ce naiba : Nu ca să-i ascult
Același și același țîrlîit
Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit.
Ș-apoi - să-ți spun - pe lîngă că nu-mi place,
Dar, înțelegi că... nici nu-i serios
C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,
Eu, care lui Isus Hristos
I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,
Și tu - căci noi și la isprăvi ne potrivim -
Tu care duci la glorie-mpărați,
Noi în sfîrșit, de-atîtea fapte mari legați...


- Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,
Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari
Și scumpe clipele aceste,
Cînd parcă zbori,
Cînd uiți că ai să mori,
Cînd ți se pare că trăiești într-o poveste...
O, clipele aceste sunt așa de rari !
Ș-un cîntec e-un izvor de fapte mari.
Tu prea ești serios de felul tău ;
Nu știi să rîzi, și asta-i foarte rău ;
Nu-ți face idee cît iți șade de urît
Cînd stai așa posomorît.
pe mine cîntecul mă face visător,
Și nu că-s cine știe ce cunoscător,
Dar, uite, dimineața mai ales,
Cînd ronțăi iarba-nrourată-n șes,
Și cînd încep provighetorilor,
De parcă plîng și florile
De-atîta viers, de-atîta duioșie,
Îmi uit de toate-a neamului robie :
Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă;
Stăpîn pe verzi pustiuri pasc, în turmă,
Neștiutor de frîu,
Pe-ncîntătorul țărm al unui rîu
În care, noaptea, dorm minunile cerești...
O, caii năzdrăvani de prin povești,
Ce s-au ales la toate pricepuți
Și-n toate luptele biruitori,
De bună seamă că au fost crescuți
De mici în cîntec de privighetori...
Ia!...
Ș-amîndoi tăcură.
Dar farmecul acesta, mai presus de fire,
Cu cît umplea un suflet de iubire,
Cu-atît umplea pe celălalt de ură.