Poezia Ceas de Liniște de Alexandru Vlahuță

CEAS DE LINIȘTE



Din cer, cad sărutări în noaptea asta.
Încet, ușor, ca fulgii de zăpadă
Cad sărutări de dragoste
Din cerul luminos și cald de vară.



Cad lin pe ochii cari-n întuneric
Întrezăresc fantome de iubire,
Pe ochii triști și rugători în cari
Mai licărește-o rază de speranță.



Cad lin pe trupuri albe, neatinse
De mirele-așteptat ce nu mai vine.
Gingașe trupuri, candele uitate,
Pleoape ce se-nchid de-ascunse doruri.


Cad lin pe inimile turburate
Ce-n frigurile-n veci nepotolite,
În setea fericirii negustate,
Suspină cerșind umbrelor iubire !


Din cer cad sărutări în noapea asta,
Tăcute-ncete, binecuvîntate
Astîmpără suspinele,
Sorb lacrimile ce-n deșert se varsă.

Poezia Ceas de Liniște de Alexandru Vlahuță

CEAS DE LINIȘTE



Din cer, cad sărutări în noaptea asta.
Încet, ușor, ca fulgii de zăpadă
Cad sărutări de dragoste
Din cerul luminos și cald de vară.



Cad lin pe ochii cari-n întuneric
Întrezăresc fantome de iubire,
Pe ochii triști și rugători în cari
Mai licărește-o rază de speranță.



Cad lin pe trupuri albe, neatinse
De mirele-așteptat ce nu mai vine.
Gingașe trupuri, candele uitate,
Pleoape ce se-nchid de-ascunse doruri.


Cad lin pe inimile turburate
Ce-n frigurile-n veci nepotolite,
În setea fericirii negustate,
Suspină cerșind umbrelor iubire !


Din cer cad sărutări în noapea asta,
Tăcute-ncete, binecuvîntate
Astîmpără suspinele,
Sorb lacrimile ce-n deșert se varsă.

Poezia La Țară de Alexandru Vlahuță

LA ȚARĂ




Dați-mi o sapă, un țăpoi, o breblă :
Eu nu mă sperii de zăduful verii.
Sub sărutarea soarelui fierbinte
Voi să muncesc la țară.


Așa, cu mînecile suflecate,
Cu gîtul gol, cu fusta prinsă-n bețe,
A cîmpului smerită și grea trudă
O-ntîmpin fără griji.


Așa aș vrea pe palidele doamne,
Cu zîmbet ostenit, cu mîini de ceară,
Sărmane frunze vîntului lăsate,
Flori răsărite-n umbră ;


Pe bolnavii de visuri și de strche,
Pe trîntorii netrebnici, gură-cască,
Puhavi de somn, slăbiți de trîndăvie,
Fantome-njobenate.


Jos diamantele ! Pe foc corsetul,
În care pieptul stă ca floare-n seră !
Să cerem soare, aer, sănătate :
La țară !... Hai la țară !...


Ce forță de viață e în glia
Pe care sapa o răstoarnă neagră :
Seminți, insecte, cuiburi de iubire !...
Ca-ntr-o eternă goană,


Curg sucurile-nvietoare, supte,
C-o sete veșnică, de rădăcină,
De trunchiuri și de frunze-naripate -
Pămînt brun li-i doică.


Comori sunt de verdeață și de hrană,
De bună hran-a spicului de aur
Copt în tăcere și cu-mbelșugare
La soarele lui iuliu :


Flori roșii, vesele-ntre spice,
Respiră larg și rîd triumfătoare.
Părîngu-și toarce din pămîntul umed
Tulpini subțiri și-nalte.


Din iazuri își scot capul nuferi galbeni ;
De flori pășunile-s împestrițate,
Și aerul te-adoarme de mirosul
Fînețelor cosite.


Un suflet bate-n orice fir de iarbă,
În tot atomul din văzduh i-un suflet,
Și toate c-o superbă voluptate,
Se-mbrățișază-n soare.


La țară ! Hai la țară ! Să străpungem
Mănoasa coaps-a mamei din vechime,
Să-i smulgem bogăția ei de fructe,
Comoara ei de spice :


Noi vrem cununi de trandafiri, vrem pîine,
Și vinuri dulci cu zîmbet cald și galben !
Nedreapta bogăție să se verse
În valuri largi pe lume ;


Și zîmbetu-i să fie pretutindeni :
În mucedul bordei ca și-n palate ;
Căci noi suntem cu tății fii naturii,
Și muncitori cu toții.


Aici, sub cer, în soare ! Înainte,
Cu săpi, cu furci, cu greble, cu topoare,
Noi, preoții puterii ș-ai naturii,
Noi, cei frumoși și vrednici !...


Ah, cum se umflă pieptul și răsuflă,
Și-n vine clocotește-un sînge proapăt :
Un fluviu nou de gînduri luminoase
În creier se revarsă.


Nu mai e jale, nici urît, nici grijă,
Nu mai e lipsă, nu mai sunt războaie.
Totu-i mișcare, dragoste, speranță.
La țară ! Hai la țară !

Poezia La Țară de Alexandru Vlahuță

LA ȚARĂ




Dați-mi o sapă, un țăpoi, o breblă :
Eu nu mă sperii de zăduful verii.
Sub sărutarea soarelui fierbinte
Voi să muncesc la țară.


Așa, cu mînecile suflecate,
Cu gîtul gol, cu fusta prinsă-n bețe,
A cîmpului smerită și grea trudă
O-ntîmpin fără griji.


Așa aș vrea pe palidele doamne,
Cu zîmbet ostenit, cu mîini de ceară,
Sărmane frunze vîntului lăsate,
Flori răsărite-n umbră ;


Pe bolnavii de visuri și de strche,
Pe trîntorii netrebnici, gură-cască,
Puhavi de somn, slăbiți de trîndăvie,
Fantome-njobenate.


Jos diamantele ! Pe foc corsetul,
În care pieptul stă ca floare-n seră !
Să cerem soare, aer, sănătate :
La țară !... Hai la țară !...


Ce forță de viață e în glia
Pe care sapa o răstoarnă neagră :
Seminți, insecte, cuiburi de iubire !...
Ca-ntr-o eternă goană,


Curg sucurile-nvietoare, supte,
C-o sete veșnică, de rădăcină,
De trunchiuri și de frunze-naripate -
Pămînt brun li-i doică.


Comori sunt de verdeață și de hrană,
De bună hran-a spicului de aur
Copt în tăcere și cu-mbelșugare
La soarele lui iuliu :


Flori roșii, vesele-ntre spice,
Respiră larg și rîd triumfătoare.
Părîngu-și toarce din pămîntul umed
Tulpini subțiri și-nalte.


Din iazuri își scot capul nuferi galbeni ;
De flori pășunile-s împestrițate,
Și aerul te-adoarme de mirosul
Fînețelor cosite.


Un suflet bate-n orice fir de iarbă,
În tot atomul din văzduh i-un suflet,
Și toate c-o superbă voluptate,
Se-mbrățișază-n soare.


La țară ! Hai la țară ! Să străpungem
Mănoasa coaps-a mamei din vechime,
Să-i smulgem bogăția ei de fructe,
Comoara ei de spice :


Noi vrem cununi de trandafiri, vrem pîine,
Și vinuri dulci cu zîmbet cald și galben !
Nedreapta bogăție să se verse
În valuri largi pe lume ;


Și zîmbetu-i să fie pretutindeni :
În mucedul bordei ca și-n palate ;
Căci noi suntem cu tății fii naturii,
Și muncitori cu toții.


Aici, sub cer, în soare ! Înainte,
Cu săpi, cu furci, cu greble, cu topoare,
Noi, preoții puterii ș-ai naturii,
Noi, cei frumoși și vrednici !...


Ah, cum se umflă pieptul și răsuflă,
Și-n vine clocotește-un sînge proapăt :
Un fluviu nou de gînduri luminoase
În creier se revarsă.


Nu mai e jale, nici urît, nici grijă,
Nu mai e lipsă, nu mai sunt războaie.
Totu-i mișcare, dragoste, speranță.
La țară ! Hai la țară !