Poezia Mă Visasem Într-un Nor de Alexandru Vlahuță

MĂ VISASEM ÎNTR-UN NOR



Am privit de sus pămîntul învîrtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtînd demonii pe sine :


Am văzut pe el durerea despletită alergînd,
Scoțînd gemete cumplite, mări de lacrime făcînd,
Și veninul ei în clocot pînă la porțile cerești
Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești.


Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sîngerați,
Cu cuțitul într-o mînă și cu dințăă încleștați,
Neagră, vînătă la față și cu buzele uscate,
Cătînd sîngele cald să soarbă din vro inimă ce bate.


Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
Ochi deschiși ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
Cu lungi brațe tremurînde și cu gheare ascuțite,
Cu furtună-n a lor suflet și cu trăsnete cumplite.


Am văzut nerușinarea, am văzut-o dezbrăcată,
Cu corupția pe buze și cu inima-nsetată
De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sîn
Gura oarbei tinerețe și storcînd în ea venin.


Am văzut deșertăciunea, uriașă-mpodobită,
A nimicului regină, de mărire amețită,
Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
Ca o scîndură zvîrlită pe o mare fără de maluri.


Am văzut războiul crîncen, monstru nesățios și crunt,
Lacom băutor de sîngem pălmuind veacul cărunt,
Făcînd un călău din omul liniștit și muncitor
Și din holda semănată - cîmp de groază și omor.


Am văzut talente-n zdrențe, Cinstea de foame murind.
Am văzut Puterea mîndră pe Dreptate pălmuind,
Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvîrlită ;
Ș-Avuția nemiloasă, în orgie tăvălită.


Am văzut nespuse viții - demonii neadormiți,
Uricioși ca ceasul morții și ca moartea nemblînziți,
Fără cap, cu trup de patimi, și cu brațele de crime,
În prăpăstii fără funduri îmbrîncînd biata mulțime.


Apoi totul se ascunse într-un negru-ngrozitor...
Spăimîntat sării din patu-mi... Mă visasem într-un nor.

Poezia Mă Visasem Într-un Nor de Alexandru Vlahuță

MĂ VISASEM ÎNTR-UN NOR



Am privit de sus pămîntul învîrtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtînd demonii pe sine :


Am văzut pe el durerea despletită alergînd,
Scoțînd gemete cumplite, mări de lacrime făcînd,
Și veninul ei în clocot pînă la porțile cerești
Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești.


Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sîngerați,
Cu cuțitul într-o mînă și cu dințăă încleștați,
Neagră, vînătă la față și cu buzele uscate,
Cătînd sîngele cald să soarbă din vro inimă ce bate.


Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
Ochi deschiși ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
Cu lungi brațe tremurînde și cu gheare ascuțite,
Cu furtună-n a lor suflet și cu trăsnete cumplite.


Am văzut nerușinarea, am văzut-o dezbrăcată,
Cu corupția pe buze și cu inima-nsetată
De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sîn
Gura oarbei tinerețe și storcînd în ea venin.


Am văzut deșertăciunea, uriașă-mpodobită,
A nimicului regină, de mărire amețită,
Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
Ca o scîndură zvîrlită pe o mare fără de maluri.


Am văzut războiul crîncen, monstru nesățios și crunt,
Lacom băutor de sîngem pălmuind veacul cărunt,
Făcînd un călău din omul liniștit și muncitor
Și din holda semănată - cîmp de groază și omor.


Am văzut talente-n zdrențe, Cinstea de foame murind.
Am văzut Puterea mîndră pe Dreptate pălmuind,
Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvîrlită ;
Ș-Avuția nemiloasă, în orgie tăvălită.


Am văzut nespuse viții - demonii neadormiți,
Uricioși ca ceasul morții și ca moartea nemblînziți,
Fără cap, cu trup de patimi, și cu brațele de crime,
În prăpăstii fără funduri îmbrîncînd biata mulțime.


Apoi totul se ascunse într-un negru-ngrozitor...
Spăimîntat sării din patu-mi... Mă visasem într-un nor.

Poezia La Statuia Lui Ioan Eliade Rădulescu de Alexandru Vlahuță

LA STATUIA LUI ELIADE RĂDULESCU




Codru-i mort. Copaci cu ramuri putrede și înnegrite
Se-nconvoaie ; și pe șirul de schelete-nțepenite,
Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș - vîntul ce bate -
Cîntă epopeea morței, jalea crăngilor uscate.
Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Și rînjesc...


Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios,
Unde sunt ? Odinioară sub stejarii tăi măreți
Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți.
Astăzi fiarele și moartea stăpînesc coprinsul tău.
Vînt cumplit de pusteire a trecut ca un duh rău
Și te-i stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,



Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri !...
Totul îi azi - din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în coajă -
Putregai...
Ba nu ! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzînd cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar...
Ridicîndu-și a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Și un glas atunci puternic s-auzi din vîrful lui
Răsunînd : ,,O, nu ! un codru ce de veacuri stă-n picioare



Ca o strajă neclintită nu atît de lesne moare.
Fruntea sus ! Din piroteală te deșteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare ! Să luptăm !” Așa grăi.
El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Și un freamăt lung strănbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toți copacii își ridică cu mîndrie
Fruntea, deșteptați ca dintr-un vis amarnic, și sfîșie
Mohorîtul giulgiu în care lîngezeau înfășurați
Și-și îmbracă iar vestmîntul înverzit...



Dar ascultați
Drăgălașa armonie... Freamătul adormitor,
Grai ceresc... e poezia - dulce ca un cînt de dor
Ce ca roua răcoroasă și-ntineritoare cade
Din frunzișul renvierei - din stejarul Heliade...
Codrul în uimirea-ascultă. Cîntecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tînăr de vechime.



Ah, ridică-ți bard ilustru, din a vremei adîncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbră-ți sfîntă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege !

Poezia La Statuia Lui Ioan Eliade Rădulescu de Alexandru Vlahuță

LA STATUIA LUI ELIADE RĂDULESCU




Codru-i mort. Copaci cu ramuri putrede și înnegrite
Se-nconvoaie ; și pe șirul de schelete-nțepenite,
Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș - vîntul ce bate -
Cîntă epopeea morței, jalea crăngilor uscate.
Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Și rînjesc...


Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios,
Unde sunt ? Odinioară sub stejarii tăi măreți
Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți.
Astăzi fiarele și moartea stăpînesc coprinsul tău.
Vînt cumplit de pusteire a trecut ca un duh rău
Și te-i stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,



Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri !...
Totul îi azi - din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în coajă -
Putregai...
Ba nu ! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzînd cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar...
Ridicîndu-și a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Și un glas atunci puternic s-auzi din vîrful lui
Răsunînd : ,,O, nu ! un codru ce de veacuri stă-n picioare



Ca o strajă neclintită nu atît de lesne moare.
Fruntea sus ! Din piroteală te deșteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare ! Să luptăm !” Așa grăi.
El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Și un freamăt lung strănbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toți copacii își ridică cu mîndrie
Fruntea, deșteptați ca dintr-un vis amarnic, și sfîșie
Mohorîtul giulgiu în care lîngezeau înfășurați
Și-și îmbracă iar vestmîntul înverzit...



Dar ascultați
Drăgălașa armonie... Freamătul adormitor,
Grai ceresc... e poezia - dulce ca un cînt de dor
Ce ca roua răcoroasă și-ntineritoare cade
Din frunzișul renvierei - din stejarul Heliade...
Codrul în uimirea-ascultă. Cîntecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tînăr de vechime.



Ah, ridică-ți bard ilustru, din a vremei adîncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbră-ți sfîntă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege !