Poezia Dorul Craiul Zaraf de Alexandru Vlahuță

DORUL CRAIUL ZARAF




Aur, subt a mea privire
Cît de drăgălaș lucești,
Tu ești glorie, tu mărire,
Fericirea mea tu ești !


Înjosit, plin de rușine,
Pentru tine viețuiesc,
Stînd pe-un tron ce nu-i de mine,
Într-o țară ce urăsc.


Pînă ce n-oi calici-o,
Ș-oi avea să-i iau ceva,
Hula ei voi suferi-o,
Ca un scai voi sta pe ea.


Dar atunci cu mulțămire
Voi lăsa-o binișor,
M-am născut zaraf din fire,
Și zaraf voiesc să mor.


Mult timp, o, durere !
Ca un rege-am să prînzesc,
O, cartofi, străbună bere,
Tot cu voi am să sfîrșesc !

Poezia Scrisoare Cătră un Bătrîn de Alexandru Vlahuță

SCRISOARE CĂTRĂ UN BĂTRÎN


Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe,
Și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbîrcește fața, netezește judecata.
Pentru orice-ncrețitură, mintea trebuie să-și ia plata.
Și pleoapă de pleoapă cînd s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, și mari lucruri grăiește gura pregătitei groape,
Și-nțelept trebuie să fie cine stă de ea aproape !


Iată ce gîndesc cînd trece un bătrîn pe lîngă mine,
Și cînd văd pe fața-i blîndă ieroglifele divine,
Ce-a săpat în treacăt, vremea, ca pe-o obeliscă vie !
Mi se pare că într-însul văd un zeu :


Ah, cine știe
Ce-o fi clocotind în lumea strînsă în bătrînu-i creier,
Și ce-o fi tîrînd cu sine furtunosul lui cutrier !
Cîte visuri izbîndite ! Cîte visuri sfărămate !
Grămădire colosală - ici ruine de palate ;
Dincolo un codru-n doliu, și subt el un vraf de scrum.
Într-un colț trîntit se vaită dorul, abătut din drum.
Cîte cuiburi goale ! Cîte, cîte falnice porniri
Și iluzii aurite, prefăcute-n amintiri !
Cum să nu te-nchini în fața unui astfel de colos !
Și-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Știind că pînă-ntr-amurgul gîrbovitei bătrîneți
El a răbdat vijelia nestatornicei vieți !


Tot așa gîndeam de tine cînd văzutu-te-am întăi,
Pîn-a nu ști ce acopăr prefăcuți ochi ai tăi.
Azi, cînd te cunosc, ce cuget, de voiești să știi ascultă :
E ciudat s-auzi o gură-mbătrînită că insultă.
E ciudat să vezi moșneagul hărțăgos cătînd pricină
Lumii și batjocorind-o, chiar cînd ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburlește.
Răutatea și mînia pe bătrîn cumplit mînjește,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări !
Ce-ai zice
Pe bătrînul cel din ceruri să-l vezi pogorît aice,
Și din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rînd,
Mînios, zvîrlind cu pietre după noi, și înjurînd ?...
Nu-i așa că toată slava i-ar cădea în ochii tăi ?...


Vezi, noi socotim bătrînii ca pe niște dumnezei,
Înțelepți, blajini, pe dînșii pururea stăpîni fiind,
Bunătate și iubire peste noi împrăștiind,
Purtînd vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Așteptînd, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferința și de plînsul tuturor,
Dușmanului ce-i hulește tinzînd mînă de-ajutor.



Vai ! dar cui spun eu acestea ? Ție, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfînt-a dragostei scînteie,
Care n-ai dospit în tine decît neagra răutate,
Ție,-nbătrînit în ură, și în vrajbă, și-n păcate,
Care n-ai simțit în pieptu-ți mai curată mulțămire
Decît plînsul altor inimi, ca să-ți rîzi de-a lor zdrobire ;
Ție care, cînd vezi pe-alții propășind în a lor cale,
Simți că crapă-n tine fierea... cheagul răutății tale.

.......................................................................................

Haide ! Înceteaz-odată cu smintita-ți îndîrjire !
Leapădă-ți fățărnicia și-nvrăjbita ta pornire !
Aibi o clipă de căință, pîn-a intr-a mormînt,
Pleacă-ți fruntea și-mblînzește-ți cugetare și cuvînt.
A surpa din temelie lumea - vezi că nu se poate,
Deci astîmpără-te !...
Uite, ți se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine ! Aibi rușine cel puțin !
Nu te mai preface ! Haide ! Cugetă că ești creștin,
Și că dincolo de groapă îți va pune mîna-n piept
Cel-de-sus, și vei da samă de-ai fost strîmb, ori de-ai fost drept !
Ah ! și cînd știi că de ochiu-i nu-i ascuns nimic ăn vremuri,
Trebuie să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri !

....................................................................................................

Și-n auzul celui vecinic, și-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice : ,,Eu pămîntului l-am dat
Alb ca norii dimineții, fraged și nevinovat ”.
Și va zice cea de-a doua: ,,Cînd în sînul meu intrat-a.
M-am cutremurat de groază, Doamne... era putred gata !”

Poezia Mă Visasem Într-un Nor de Alexandru Vlahuță

MĂ VISASEM ÎNTR-UN NOR



Am privit de sus pămîntul învîrtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtînd demonii pe sine :


Am văzut pe el durerea despletită alergînd,
Scoțînd gemete cumplite, mări de lacrime făcînd,
Și veninul ei în clocot pînă la porțile cerești
Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești.


Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sîngerați,
Cu cuțitul într-o mînă și cu dințăă încleștați,
Neagră, vînătă la față și cu buzele uscate,
Cătînd sîngele cald să soarbă din vro inimă ce bate.


Am văzut turbate furii cu figuri îngrozitoare,
Ochi deschiși ca guri vulcanici, cu priviri fulgerătoare,
Cu lungi brațe tremurînde și cu gheare ascuțite,
Cu furtună-n a lor suflet și cu trăsnete cumplite.


Am văzut nerușinarea, am văzut-o dezbrăcată,
Cu corupția pe buze și cu inima-nsetată
De plăceri neomenoase, lipind de profanu-i sîn
Gura oarbei tinerețe și storcînd în ea venin.


Am văzut deșertăciunea, uriașă-mpodobită,
A nimicului regină, de mărire amețită,
Rătăcind, oarbă de visuri, după-nalte idealuri,
Ca o scîndură zvîrlită pe o mare fără de maluri.


Am văzut războiul crîncen, monstru nesățios și crunt,
Lacom băutor de sîngem pălmuind veacul cărunt,
Făcînd un călău din omul liniștit și muncitor
Și din holda semănată - cîmp de groază și omor.


Am văzut talente-n zdrențe, Cinstea de foame murind.
Am văzut Puterea mîndră pe Dreptate pălmuind,
Sărăcia-n jgheab de rele ca în guri de lei zvîrlită ;
Ș-Avuția nemiloasă, în orgie tăvălită.


Am văzut nespuse viții - demonii neadormiți,
Uricioși ca ceasul morții și ca moartea nemblînziți,
Fără cap, cu trup de patimi, și cu brațele de crime,
În prăpăstii fără funduri îmbrîncînd biata mulțime.


Apoi totul se ascunse într-un negru-ngrozitor...
Spăimîntat sării din patu-mi... Mă visasem într-un nor.

Poezia La Statuia Lui Ioan Eliade Rădulescu de Alexandru Vlahuță

LA STATUIA LUI ELIADE RĂDULESCU




Codru-i mort. Copaci cu ramuri putrede și înnegrite
Se-nconvoaie ; și pe șirul de schelete-nțepenite,
Ca pe niște coarde-ntinse, trist arcuș - vîntul ce bate -
Cîntă epopeea morței, jalea crăngilor uscate.
Gîzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Și rînjesc...


Ah, unde-i rodul și frunzișul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cînt duios,
Unde sunt ? Odinioară sub stejarii tăi măreți
Găzduiai și dedeai umbră obosiților drumeți.
Astăzi fiarele și moartea stăpînesc coprinsul tău.
Vînt cumplit de pusteire a trecut ca un duh rău
Și te-i stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,



Sub care prielnic dat-ai adăpost atîtor neamuri !...
Totul îi azi - din rădăcină pînă-n vîrf, din miez în coajă -
Putregai...
Ba nu ! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colț obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzînd cu ochii crește, crește... iată-l nalt stejar...
Ridicîndu-și a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Și un glas atunci puternic s-auzi din vîrful lui
Răsunînd : ,,O, nu ! un codru ce de veacuri stă-n picioare



Ca o strajă neclintită nu atît de lesne moare.
Fruntea sus ! Din piroteală te deșteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare ! Să luptăm !” Așa grăi.
El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Și un freamăt lung strănbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toți copacii își ridică cu mîndrie
Fruntea, deșteptați ca dintr-un vis amarnic, și sfîșie
Mohorîtul giulgiu în care lîngezeau înfășurați
Și-și îmbracă iar vestmîntul înverzit...



Dar ascultați
Drăgălașa armonie... Freamătul adormitor,
Grai ceresc... e poezia - dulce ca un cînt de dor
Ce ca roua răcoroasă și-ntineritoare cade
Din frunzișul renvierei - din stejarul Heliade...
Codrul în uimirea-ascultă. Cîntecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tînăr de vechime.



Ah, ridică-ți bard ilustru, din a vremei adîncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbră-ți sfîntă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege !