Funcțiile Epidermului și Ale Anexelor

FUNCȚIILE EPIDERMULUI ȘI ALE ANEXELOR


Keratinogeneza este un proces care începe la nivelul
celulelor stratului germinativ ( keratinocite ) și se
termină prin formarea celulelor stratului cornos, care,
sînt celule moarte, fără nucleu, turtite, cu pereți
constituiți dintr-o substanță rezistentă, keratina.
Keratina este o proteină foarte bogată în sulf, care
conferă pielii o rezistență deosebită.
Conținutul în sulf al unghiilor și părului este mai mare.
În procesul de formare a keratinei un rol îl joacă
glicogenul, care servește și ca substrat energetic.
Keratina celulei cornoase este rezistentă la factorii
mecanici sau chimici din mediul extern, iar prin
aciditatea ei constituie mantaua acidă, care rezistă la
acțiunea microbilor, virusurilor și a paraziților criptogamici.
În rezumat, keratinogeneza realizează lama cornoasă
care prin rezistența și elasticitatea ei se opune agresiuni
factorilor din mediul extern, îndeplinind în acest fel un
rol fiziologic de apărare.
Lipsa de vitamina A poate duce la keratinizarea exagerată,
urmată de o descuamație abundentă.

Melanogeneza este procesul prin care se sintetizează melanina,
pigmetul pielii.
Melanina este produsă de către melanocitele din stratul bazal
( germinativ ) al epidermului, în organe subcelulare specializate -
melanozomi - și este stocată sub formă de granule în citoplasma
melanocitelor.
De aici pigmentul este transferat în keratinocitele înconjurătoare.
Melanina este o proteină complexă, cu un bogat conținut de cupru.
Sinteza ei constituie un proces biochimic complicat, în care
tirozina se transformă în dihidroxifenilalanina ( DOPA ), după care
urmează alte etape în urma cărora rezultă indol-5-6-chinona, iar
aceasta, prin polimerizare, dă naștere pigmentului propriu-zis.
Pigmentul melanic are rolul de protecție față de lumină și razele
ultraviolete.
Rapiditatea formării acestui pigment diferă de la om la om, ceea
ce explică faptul că, la aceeași expunere la soare, în general,
persoanele blonde nu se bronzează la fel ca cele brune.
O serie de factori influențează melanogeneza.
Astfel, sinteza și distribuția pigmentului sînt controlate de un hormon
hipofizar - hormonul melanostimulator.
Hormonii suprarenalelor inhibă melanogeneza, lipsa lor ducînd
la hiperpipigmentări, ca în boala Addison.
Hormonul tiroidian stimulează pigmentogeneza.
Hipertiroidismul se însoțește de pigmentări, în timp ce în hipotiroidism
( mixedem ) apare o paliditate caracteristică.
Cuprul, arsenicul, calciul, magneziul stimulează pigmentogeneza,
iar molibdenul, mercurul și aurul o inhibă.
Lipsa vitaminelor A, C și PP provoacă hiperpigmentări.

Funcția de barieră este una din formele prin care pielea își
realizează rolul său de organ protector.
Această funcție este îndeplinită de stratul lucid, supranumit
și strat-barieră.
Stratul lucid are un pH acid și este constituit din substanțe
hidrosolubile și lipide.
Astfel, se explică capacitatea sa de a controla tranzitul apei
prin epiderm și de a lega baze și acizi slabi.
Deci, această zonă reglează permeabilitatea cutanată.

Secreția sebacee sau sebumul este produsul glandelor sebacee.
Sebumul rezultă din distrugerea celulelor glandulare ( sectreție
holocrină ) și este format din fosfolipide, colesterol, trigliceride
și acizi grași nesaturați.
Secreția sebacee, care se află sub dependența sistemului nervos
central, este continuă, cantitatea medie în 24 de ore fiind de 1-2 g.
Sebumul participă la alcătuirea așa-numitului film hidrolipidic
superficial,, care este capabil să absoarbă o mare cantitate de apă
și colesterol.
Deoarece conține acizi grași nesaturați și alte substanțe, sebumul
participă la apărarea antimicrobiană și antifungică a pielii.
De asemenea, el protejează firul de păr, pe care-l îmbracă într-o
peliculă fină și îi asigură o oarecare suplețe.
Astfel, sebumul este un adevărat lubrifiant al pielii și părului.
Secreția sebacee este influențată de o serie de factori ca: sistemul
nervos ( emoțiile duc la contracția mușchilor erectori ai firelor de
păr, urmată de hipersecreția sebacee ), hormonii ( androgenii excită,
iar estrogenii inhibă secreția seboreică ), temperatura mediului
înconjurător ( dacă este ridicată stimulează secreția ) și razele
ultraviolete ( în doze mici stimulează, iar în doze mari diminuează
secreția ).

Secreția sudoripară sau sudoarea este produsul glandelor sudoripare.
Aceasta este un lichid limpede, cu miros caracteristic, care variază
după regiuni, rasă și individ.
Sudoarea conține 1% substanțe și 99% apă.
Dintre substanțe amintim: ureea, acidul uric, creatinina, amoniacul,
glucoza, acidul lactic, vitamine ( C, B1, B2, PP ), săruri minerale
( de sodiu, potasiu, magneziu etc. ) și acizi volatili ( acetic, formic,
butiric, valerianic și caproic ).
Secreția sudorală este continuă, în mod normal imperrceptibilă
( perspirația insensibilă ), cantitatea medie în 24 de ore fiind de
600 - 800 ml.
În condiții speciale, ca efort sau temperatura ridicată a mediului
ambiant, se poate elimina o cantitate enormă de sudoare, ajungînd
pînă la 10 litri.
După felul glandelor care o secretă, ecrine sau apocrine, sudoare
are cîteva caracteristici distincte.
Astfel, sudoarea ecrină este foarte acidă ( pH=3,8 ) și fluidă, iar
sudoarea apocrină este aproape alcalină ( pH=6,9), vîscoasă și se
elimină intermitent, stadiul secretor fiind urmat de o pauză lungă.
Aciditatea sudorii ecrine mărește puterea de apărare a pielii față
de agenții patogeni, în timp ce tendința spre alcalinitate a secreției
apocrine explică condițiile extrem de favorabile dezvoltării
microbilor și micozelor ( ciupercilor ) la nivelul axilelor și
regiunilor inghinale.
Secreția sudoripară este influențată de factorii externi ( căldura
o stimulează ) și interni ( sistemul nervos, efortul muscular etc. ).
Acetilcolina, adrenalina și pilocarpina stimulează secreția de
sudoare, în timp ce atropina o inhibă.

Pilogeneza este procesul de formare a firelor de păr la nivelul
foliculilor piloși.
Creșterea firului de păr se face în ciclu cu durata de 2 - 6 ani.
Părul este constituit din tricokeratină.
Culoarea părului se datorește prezenței unor melanine, eumelanina
( asemănătoare cu melanina din epiderm ), care colorează părul
în brun și negru și feomelanina, care îl colorează în galben-roșcat.
Pilogeneza este influențată de factori ca: hormoni, circulația
sanguină dermică și factori exogeni.
Astfel hiperfuncția hipofizei ( excesul de hormon somatotrop la
bolnavii de acromegalie, sau de ACTH în boala Cushing ) duce
la hipertricoză (păr în exces), în timp ce hipofuncția hipofizară
(nanism) se însoțește de hipotricoză.
Corticoizii în aplicații locale sau injectați în derm stimulează
pilogeneza.
Hormonii sexuali masculini ( androgenii ) inhibă pilogeneza, în
timp ce hormonii sexuali feminini ( estrogenii ) excită pilogeneza.
Vasodilatația stimulează creșterea părului, în timp ce spasmele
capilarelor din papila bulbului pilos sînt urmate de căderea părului
( alopecie ).
Razele ultraviolete, substanțele vasodilatatoare ( histamina,
vitamina PP, procaina ), substanțele fotodinamice ( meladinina ),
vitaminele A, B2, E, H1 și unele elemente minerale ca Fe, Cu, I
stimulează pilogeneza, iar sărurile de taliu și substanțele
antimitotice ( folosite în tratamentul cancerului ) o inhibă.

Formațiunile Anexe ale Pielii - Glandele Pielii

FORMAȚIUNILE ANEXE ALE PIELII - GLANDELE PIELII



Glandele pielii își elimină produșii de secreție la
suprafața epidermului și îndeplinesc funcții
fiziologice importante.
După structura anatomică, aceste glande sînt de
două feluri : acinoase și tubulare.
După felul secerției se deosebesc : glande holocrine
( sebacee ) și glande sudoripare ( ecrine și apocrine ).

Glandele sebacee sînt anexate unor foliculi piloși, fiind
situate mai superficial decît glandele sudoripare.
Sînt glande de tip acinos - holocrin, aceasta însemnînd
că produsul lor de secreție - sebumul - este pus în libertate
prin distrugerea celulelor în care este înmagazinat.
Sebumul este evacuat în foliculul pilos printr-un canal
foarte scurt - conductul sebaceu.
Glandele sebacee sînt mai dezvoltate și mai numeroase
în anumite regiuni ca: frunte, șanțul nazo-genian,
bărbie, partea superioară a trunchiului ( mai ales zonele
presternală și între omoplați ) și în regiunea genitală.
În regiunile lipsite de păr ( palme și tălpi ) ele lipsesc.
Forma acestor glande este cea de lobuli.
La periferie, lobulul are celule germinative, iar în centru
se găsesc celule care conțin o mare cantitate de grăsimi
neutre.

Glandele sudoripare se găsesc pe toată suprafața pielii,
spre deosebire de glandele sebacee, fiind mai numeroase
și mai dezvoltate în unele regiuni.
Forma lor este tubulară, la fiecare tub distingîndu-se o
porțiune secretorie, glomerului, situată în dermul profund
sau hipoderm, și o porțiune excretorie, canalul sudoritar,
care după ce străbate dermul și epidermul se deschide la
suprafața pielii printr-un mic orificiu, porul sudoripar.
Există două tipuri de glande sudoripare : glande ecrine și
glande apocrine.

Glandele ecrine sînt glandele sudoripare propriu-zis.
Ele sînt diseminate pe toată suprafața pielii, în special pe
palme și tălpi.
Secreția lor este merocrină, adică celulele secretă sudoarea
fără să se distrugă.

Glandele apocrine sînt mai puțin numeroase, însă mai mari
și se găsesc în axile, mameleoane, perineu și regiunea anală.
Secreția lor este holomerocrină, adică celulele glandulare se
distrug parțial în timpul secreție.
Spre deosebire de glandele ecrine, al căror tub excretor se
deschide direct la suprafața pielii, glandele apocrine se deschid
în interiorul foliculului pilosabaceu.

Histologia Pielii

HISTOLOGIA PIELII



Pielea se compune din trei straturi: epidermul, dermul și
hipodermul.

Epidermul, care constituie stratul periferic al pielii,
este un epiteliu stratificat.
Celulele epidermului sînt dispuse în șase rînduri suprapuse,
după cum urmează:

Pielea și structura ei

- stratul bazal sau germinativ este stratul cel mai profund,
format dintr-un singur rînd de celule cilindrice, dispuse
paralel ( ,,în palisadă” ) și așezate pe membrana bazală,
care le desparte de derm.
Aceste celule au fost denumite keratinocite și au rolul de
reînnoire continuă a celulelor epiteliale din straturile de deasupra.
Tot în stratul bazal se mai găsesc și melanocitele, celule
care au capacitatea de a forma pigmentul melanic ( melanina )
care dă culoarea pielii;

Transformarea celulelor epidermice

- stratul filametos, spinos sau mucos al lui Malpighi este un
strat format de fapt din 6 - 12 rînduri de celule poligonale,
care provin din celulele stratului germativ.
Celulele acestui strat sînt legate între ele prin niște fibrile
denumite punți intercelulare, care explică rezistența deosebită
de la acest nivel;
stratul granulos este format din 1-5 rînduri de celule romboidale,
cu marea axă orizontală și nucleul degenerat.
Citoplasma celulelor conține grămezi mari de keratohialină;
- stratul lucid este format din celule feziforme care au
nucleu puțin vizibil;
- stratul cornos este format dintr-o suprapunere de celule cornoase,
turtite, care nu mai au nucleu și se disociază ușor.
Grosimea acestui strat diferă după regiune, sex și profesie ;
- stratul exfoliativ sau disjunct este format tot din celule cornoase,
mai bătrîne și care fiind slab unite de desprind ( exfoliază )
continuu.
Acest proces abia vizibil se numește descuamația fiziologică.
Celulele stratului cornos și exfoliativ sînt de fapt celule
moarte, care sînt înlocuite mereu prin formare de noi celule.
Aceste schimbări sînt caracteristice și pentru păr, unghii
și glande sebacee.

Dermul este de fapt un țesut conjuctiv format din fibre,
celule și substanța fundamentală.
Delimitat de epiderm prin membrana bazală, sinuoasă,
el este constituit din două straturi:
- stratul papilar, mai subțire sau dermul superficial, papilar
este situat la nivelul papilelor dermice ( proeminențe conice
care se mulează pe prelungirile epidermului, denumite creste
interpapilare ).
- corionul sau dermul propriu-zis, cel de-al 2-lea strat,
cuprinde 4/5 din grosimea dermului.
Fibrele  care compun dermul sînt din trei feluri: fibre
conjunctive, fibre elastice și fibre reticulare.
Aceste fibre se întretaie în toate sensurile contituind o triplă
rețea care este presarată de celule.
Celulele sînt de două feluri: celule fixe ( fibroblaști, fibricite,
mastocite, plasmocite, celule pigmentare ) și celule migratorii
( limfocite, monocite și granulocite ), provine din vasele sanguine.
Fibroblastul este celula specializată în elaborarea fibrelor de colagen.
Fibrele și celule sînt cuprinse în așa-numita substanță
fundamentală gelatinoasă, amorfă, omogenă și acidofilă ( se
colorează roz-palid cu ajutorul eozinei ).
În afara elementelor de mai sus, dermul conține numeroase vase
sanguine, limfatice și terminații nervoase.

Hipodermul este stratul cel mai profund al pielii și este format
din țesut conjunctiv lax, în ochiurile căruia se află celule
grăsoase mari, grupate în lobuli, care constituie paniculul adipos.
În hipoderm, pătrund uneori glomerulii glandelor sudoripare
și își au sediul unii mușchi pieloși și corpusculii senzitivi.

Date Privind Aspectul Morfologic al Pielii

 DATE PRIVIND ASPECTUL MORFOLOGIC AL PIELII



Pielea este un organ conjunctivo-epitelial care
îmbracă corpul în întregime, cu excepția orificiilor
naturale ( nas, gură, uretră, vagin, anus ) unde rolul
de înveliș este preluat de submucoase și mucoase.
Pielea nu este un simplu înveliș al corpului, ci este
un organ cu o activitate vitală ca și a inimii, ficatului
sau a altor organe.
Pielea este cel mai mare organ al corpului și are
următoarele caracteristici:
- suprafața pentru talia mijlocie a unui adult este de cca
1,5 - 3 m pătrați, iar la nou-noscut cca 0,25 m pătrat;
- greutatea pielii reprezintă aproximativ 6% din greutatea
totală a corpului.
Astfel, la un om adult cu o greutate de 70 kg, pielea
cîntărește peste 4 kg;
- grosimea variază ( între 0,5 - 4 mm ) după regiuni,
vîrstă și sex.
Astfel, la nivelul palmelor și al plantelor, pielea este
foarte groasă ( 2 -3 mm ), iar la pleoape, pe prepuț și pe
fața internă a coapselor este subțire ( 0,7 - 1 mm ).
Pielea copiilor și a femeilor este mai subțire decît cea
a bărbaților.
- culoarea variază după rasă, vîrstă, sex și regiuni.
După rasă, ea poate fi de la alb-deschis pînă la
negru-închis.
Copiii și femeile tinere au o culoare mai deschisă decît
a adulților și bătrînilor.
Pielea de la nivelul areolei mamare și cea din regiunea
genitală este mai pigmentată decît în alte regiuni.
Această pigmentare este mai pronunțată la femei, în
special în timpul gradividății.
Culoarea pielii rezultă de fapt din amestecul mai
multor culorii:
- culoarea proprie a pielii, galbenă, este datorită
stratului cornos;
- culoarea albă este cauzată de keratohialină, substanță
care se găsește în epiderm și anume în stratul granulos;
- culoarea brun-închisă este provocată de melanină,
pigmentul pielii;
- culoarea roșie este datorită sîngelui din rețeaua sanguină
a dermului.
Relieful pielii este determinat de proeminențe și depresiuni
( șanțuri, cute, ).
Șanțurile mai mari se observă la nivelul plicilor de flexiune,
iar șațurile mai mici desemnează romburi pe toată suprafața
cutanată formînd cadrilajul hașuat caracteristic pielii.
La nivelu pulpelor degetelor proeminențele ( crestele
interpapilare ) și depresiunile ( șanțurile interpapilare )
au o dispoziție particulară, care este caracteristică fiecărui
individ și se menține de la naștere pînă la moarte, nemodificată.
Această dispoziție particulară este cunoscută sub numele
de amprente sau dermatoglife.
Orificiile pielii sau porii sînt locurile pe unde glandele
sebacee, sudoripare și mamare excretă produsele lor
( sebum, sudoare și lapte ).
Ele sînt situate după natura lor, în jurul perilor sau diseminate
pe tot tegumentul.
Consistența pielii este moale; ea este catifelată, grasă, ușor
umedă, în funcție bineînțeles și de cantitatea secrețiilor
foziologice.
Elasticitatea pielii este foarte mare.
Astfel un fragment de 2 cm suportă o greutate de 2 kg
fără a se rupe.
În caz de întindere lentă ( graviditate, creștere ) se poate
rupe fibrele elastice din derm, apărînd vergeturile.
Luciul pielii este mai pronunțat acolo, unde cadrilajul
hașurat lipsește ( buza, pavilionul urechilor etc.).