Tenul Normal

TENUL NORMAL




Ten endemic caracterizat prin pori fini, piele mată,
catifelată, suplă, întîlnit destul de rar, mai ales la copiii
mici înaintea de pubertate.
O astfel de piele suportă greu apa dură calcaroasă, cea
mai bine tolerată fiind apa de ploaie.
Dacă nu avem apă de ploaie putem folosi apă fiartă și
răcită, apă distilată, sau apă minerală de masă.
Mai putem folosi o jumătate de linguriță de borax la un
litru de apă sau 5 g tinctură de benzoe la aceeași cantitate
de apă.
Folosirea săpunurilor nu se recomandă, iar în cazul cînd
sîntem totuși obligați să le folosim, este bine ca acestea să
fie neutre sau ușor acide, sau mai bine întrebuințăm
într-o zi un săpun și în altă zi un alt fel de săpun.
De asemenea, nu se recomandă folosirea săpunului mai
mult de două ori pe săptămînă.
O spălare exagerată duce la uscarea pielii.
Persoanele care fac abuz de săpun, îndepărtează de pe
piele stratul de grăsime naturală, silind glandele sebacee
la o muncă suplimentară pentru înlocuirea lui.
Aceasta determină ridarea și ofilirea timpurie a pielii.
Curățirea se face cu o cremă demachiantă sau cu lapte
demachiant, ștergîndu-se apoi obrazul cu un tampon de
vată îmbibat cu o loțiune din plante ( tei, nalbă, mușețel )
sau cu o loțiune tonică.
După demachiere și aplicarea loțiunii se recomandă
folosirea unei creme de noapte, tip cold-cremă.
Dimineața se aplică cremă de zi, care va servi atît pentru
protecția pielii, cît și ca suport pentru pudră.
Excesul de cremă se îndepărtează ușor cu un șervețel
subțire de hîrtie, prin apăsarea acestuia pe față, din
loc în loc.
Aceeași atenție care se dă îngrijiri feței, trebuie acordată
îngrijirii gîtului, decolteului și cefei.
Atît gîtul, cît și ceafa vor fi masate zilnic cu o cremă grasă.
Îngrijirea gîtului și a decolteului este foarte importantă,
deoarece ofilirea prematură a pielii se datorește în general
lipsei de îngrijire.

Tenul Normal

TENUL NORMAL




Ten endemic caracterizat prin pori fini, piele mată,
catifelată, suplă, întîlnit destul de rar, mai ales la copiii
mici înaintea de pubertate.
O astfel de piele suportă greu apa dură calcaroasă, cea
mai bine tolerată fiind apa de ploaie.
Dacă nu avem apă de ploaie putem folosi apă fiartă și
răcită, apă distilată, sau apă minerală de masă.
Mai putem folosi o jumătate de linguriță de borax la un
litru de apă sau 5 g tinctură de benzoe la aceeași cantitate
de apă.
Folosirea săpunurilor nu se recomandă, iar în cazul cînd
sîntem totuși obligați să le folosim, este bine ca acestea să
fie neutre sau ușor acide, sau mai bine întrebuințăm
într-o zi un săpun și în altă zi un alt fel de săpun.
De asemenea, nu se recomandă folosirea săpunului mai
mult de două ori pe săptămînă.
O spălare exagerată duce la uscarea pielii.
Persoanele care fac abuz de săpun, îndepărtează de pe
piele stratul de grăsime naturală, silind glandele sebacee
la o muncă suplimentară pentru înlocuirea lui.
Aceasta determină ridarea și ofilirea timpurie a pielii.
Curățirea se face cu o cremă demachiantă sau cu lapte
demachiant, ștergîndu-se apoi obrazul cu un tampon de
vată îmbibat cu o loțiune din plante ( tei, nalbă, mușețel )
sau cu o loțiune tonică.
După demachiere și aplicarea loțiunii se recomandă
folosirea unei creme de noapte, tip cold-cremă.
Dimineața se aplică cremă de zi, care va servi atît pentru
protecția pielii, cît și ca suport pentru pudră.
Excesul de cremă se îndepărtează ușor cu un șervețel
subțire de hîrtie, prin apăsarea acestuia pe față, din
loc în loc.
Aceeași atenție care se dă îngrijiri feței, trebuie acordată
îngrijirii gîtului, decolteului și cefei.
Atît gîtul, cît și ceafa vor fi masate zilnic cu o cremă grasă.
Îngrijirea gîtului și a decolteului este foarte importantă,
deoarece ofilirea prematură a pielii se datorește în general
lipsei de îngrijire.

Fiziologia Generală a Pielii

FIZIOLOGIA GENERALĂ A PIELII



Funcțiile proprii epidermului împreună cu funcțiile
dermului concură la îndeplinirea funcțiilor specifice
pielii, dar și la efectuarea unor procese fiziologice
generale, vitale pentru întregul organism.

Protecția este mecanică și chimică.
Protecția mecanică se datorește atît keratinei și grăsimii
din stratul cornos al epidermului, care formează o lamă
cornoasă elastică și rezistentă la agresiunea factorilor
din mediul extern, cît și fibrelor elastice și colagene din derm.
Astfel, pielea poate opune rezistență la forțele mecanice
exterioare cînd acestea tind să o deformeze.
De asemenea, ea se poate întinde în funcție de diferitele
poziții pe care corpul nostru le ia.
Protecția chimică se datorește conținutului în grăsimi al
stratului cornos, care asigură astfel impermeabilitatea pielii
față de apă și față de substanțele acide și alcaline slabe.
Reacția acidă ( pH=5,5 ) a pielii îi conferă acesteia o rezistență
față de microorganisme ( barieră biologică ).
Protecția față de razele ultraviolete se datorește stratului
cornos ( barieră fizică-optică ) și mai ales melaninei ( fotoprotector
biochimic ).
Desigur că aceste bariere pot fi rupte ca urmare a unor factori
nocivi din mediul extern care depășesc limita lor de rezistență.

Termoreglarea.
Pielea participă la menținerea temperaturii constante a corpului
de căldură, în timp ce căldura provoacă vasodilatație, care la
rîndul ei excită secreția sudoripară.
Sudoarea se elimină pe suprafața pielii în cantitate mai mare
unde, prin evaporare, produce o răcire a organismului.
În condiții de hipertermie se poate elimina o cantitate enormă
de sudoare ( cca 10 l )
Pierderea de căldură prin piele se face prin: radiație, convecție
conducție și evaporare.
În atmosferă umedă evaporarea este inoperantă.

Pielea ca organ de simț.
Pielea, prin situarea ei este supusă la acțiunea factorilor din mediul
ambiant.
Terminațiile nervoase din piele ( receptorii periferici ) transformă
excitațiile din afară în impulsuri nervoase.
Aceste impulsuri ajung pe calea nervilor la nivelul scoarței cerebrale,
unde ia naștere o senzație.
Pielea poate recepționa următoarele feluri de senzații: tactilă,
inclusiv presiunea ( mecanorecepția ), dureroasă, inclusiv arsura
și pruritul - mîncărimea - ( algorecepția ) și termică, la frig și la cald
( termorecepția ).
Pentru fiecare din aceste senzații există în piele organe receptoare
diferite ( de exemplu, pentru frig sînt corpusculii Krause, iar
pentru cald corpusculii Ruffini ).
Importanța pielii ca organ de simț este mare.
S-a stabilit că pe 1 cm pătrat de suprafață cutanată se găsesc
100 - 200 puncte dureroase, 25 puncte sensibile la presiune,
12-13 puncte sensibile la frig și 1 - 2 puncte sensibile la cald.
Cele mai multe puncte sensibile la presiune se află pe vîrful
degetelor, pe palme, pe tălpi și pe vîrful limbii.

Respirația.
Pielea captează oxigenul atmosferic și elimină în schimb bioxidul
de carbon, produs al metabolismului celulelor respective.

Permeabilitatea cutanată.
Pielea reprezintă o cale de introducere a medicamentelor și
cosmeticelor.
Epidermul este permeabil apei, însă într-un grad mai redus,
datorită keratinei și grăsimilor din compoziția sa.
Absorția diferitelor substanțe se poate face prin orificiile pilo-
sebacee și sudoripare.
În general, soluțiile apoase pătrund mai repede decît grăsimile
sînt mai fluide.
Cea mai mare putere de pătrundere o au uleiurile.
Există două mecanisme de pătrundere: prin aplicare simplă și
inbibiție lentă ( 2 - 5 ore ), mecanism prin care penetrația este
cu atît mai mare cu cît vehiculul este mai fluid: axungia, seul,
apa, vaselina, ceara, lanolina și prin fricțiune ( 5 - 10 minute )
În acest caz absorția este condiționată de vîscozitatea substanței
( lanolina, fiind cea mai vîscoasă, pătrunde mai mult ).
În practica zilnică de dermatologie sau de cosmetologie,
adăugarea lanolinei în unguente dace ca absorția să fie maximă
și odată cu ea se absoarbe substanța ( medicamentul ) activă.
Explicația acestui fenomen este următoarea: colesterolul
conținut în lanolină se combină cu proteinele din celulele
epidermice, formînd un complex lipoproteic, numit cenaspsă.
Aceasta modifică proprietățile fizice ale celulelor epidermice
făcîndu-le capabile să absoarbă substanțele active.

Electrofiziologia cutanată.
Prin  mobilizarea electroliților din epiderm se produce un curent
electric de polarizare care, captat cu ajutorul a doi electrozi,
poate fi măsurat cu un microampermetru.

Rolul de imunologie.
Dermul, prin componentele sale celulare, are un rol important
în procesele de apărare.
Astfel, histocitele se pot transforma în macrofage, care înglobează
particulele străine pătrunse la acest nivel; limfocitele prezente
în piele au capacitatea de a forma anticorpi, împotriva diferitelor
substanțe nocive ( antigeni ) ; mastocitele au capacitatea de a
elibera histamina și heparina, ca urmare a ciocnirii dintre antigeni
și anticorpi.
Intervenția pielii în imunologie, și deci în procesul de sensibilizare
față de anumiți agenți patogeni, a făcut să se realizeze o serie de
reacții ( teste ) cutanate cu valoare diagnostică: reacții la tuberculină
și tricofițină, reacția Dick în scarlatină, teste epicutanate în
diagnosticul bolilor dermatologice de natură profesională etc.

Fiziologia Generală a Pielii

FIZIOLOGIA GENERALĂ A PIELII



Funcțiile proprii epidermului împreună cu funcțiile
dermului concură la îndeplinirea funcțiilor specifice
pielii, dar și la efectuarea unor procese fiziologice
generale, vitale pentru întregul organism.

Protecția este mecanică și chimică.
Protecția mecanică se datorește atît keratinei și grăsimii
din stratul cornos al epidermului, care formează o lamă
cornoasă elastică și rezistentă la agresiunea factorilor
din mediul extern, cît și fibrelor elastice și colagene din derm.
Astfel, pielea poate opune rezistență la forțele mecanice
exterioare cînd acestea tind să o deformeze.
De asemenea, ea se poate întinde în funcție de diferitele
poziții pe care corpul nostru le ia.
Protecția chimică se datorește conținutului în grăsimi al
stratului cornos, care asigură astfel impermeabilitatea pielii
față de apă și față de substanțele acide și alcaline slabe.
Reacția acidă ( pH=5,5 ) a pielii îi conferă acesteia o rezistență
față de microorganisme ( barieră biologică ).
Protecția față de razele ultraviolete se datorește stratului
cornos ( barieră fizică-optică ) și mai ales melaninei ( fotoprotector
biochimic ).
Desigur că aceste bariere pot fi rupte ca urmare a unor factori
nocivi din mediul extern care depășesc limita lor de rezistență.

Termoreglarea.
Pielea participă la menținerea temperaturii constante a corpului
de căldură, în timp ce căldura provoacă vasodilatație, care la
rîndul ei excită secreția sudoripară.
Sudoarea se elimină pe suprafața pielii în cantitate mai mare
unde, prin evaporare, produce o răcire a organismului.
În condiții de hipertermie se poate elimina o cantitate enormă
de sudoare ( cca 10 l )
Pierderea de căldură prin piele se face prin: radiație, convecție
conducție și evaporare.
În atmosferă umedă evaporarea este inoperantă.

Pielea ca organ de simț.
Pielea, prin situarea ei este supusă la acțiunea factorilor din mediul
ambiant.
Terminațiile nervoase din piele ( receptorii periferici ) transformă
excitațiile din afară în impulsuri nervoase.
Aceste impulsuri ajung pe calea nervilor la nivelul scoarței cerebrale,
unde ia naștere o senzație.
Pielea poate recepționa următoarele feluri de senzații: tactilă,
inclusiv presiunea ( mecanorecepția ), dureroasă, inclusiv arsura
și pruritul - mîncărimea - ( algorecepția ) și termică, la frig și la cald
( termorecepția ).
Pentru fiecare din aceste senzații există în piele organe receptoare
diferite ( de exemplu, pentru frig sînt corpusculii Krause, iar
pentru cald corpusculii Ruffini ).
Importanța pielii ca organ de simț este mare.
S-a stabilit că pe 1 cm pătrat de suprafață cutanată se găsesc
100 - 200 puncte dureroase, 25 puncte sensibile la presiune,
12-13 puncte sensibile la frig și 1 - 2 puncte sensibile la cald.
Cele mai multe puncte sensibile la presiune se află pe vîrful
degetelor, pe palme, pe tălpi și pe vîrful limbii.

Respirația.
Pielea captează oxigenul atmosferic și elimină în schimb bioxidul
de carbon, produs al metabolismului celulelor respective.

Permeabilitatea cutanată.
Pielea reprezintă o cale de introducere a medicamentelor și
cosmeticelor.
Epidermul este permeabil apei, însă într-un grad mai redus,
datorită keratinei și grăsimilor din compoziția sa.
Absorția diferitelor substanțe se poate face prin orificiile pilo-
sebacee și sudoripare.
În general, soluțiile apoase pătrund mai repede decît grăsimile
sînt mai fluide.
Cea mai mare putere de pătrundere o au uleiurile.
Există două mecanisme de pătrundere: prin aplicare simplă și
inbibiție lentă ( 2 - 5 ore ), mecanism prin care penetrația este
cu atît mai mare cu cît vehiculul este mai fluid: axungia, seul,
apa, vaselina, ceara, lanolina și prin fricțiune ( 5 - 10 minute )
În acest caz absorția este condiționată de vîscozitatea substanței
( lanolina, fiind cea mai vîscoasă, pătrunde mai mult ).
În practica zilnică de dermatologie sau de cosmetologie,
adăugarea lanolinei în unguente dace ca absorția să fie maximă
și odată cu ea se absoarbe substanța ( medicamentul ) activă.
Explicația acestui fenomen este următoarea: colesterolul
conținut în lanolină se combină cu proteinele din celulele
epidermice, formînd un complex lipoproteic, numit cenaspsă.
Aceasta modifică proprietățile fizice ale celulelor epidermice
făcîndu-le capabile să absoarbă substanțele active.

Electrofiziologia cutanată.
Prin  mobilizarea electroliților din epiderm se produce un curent
electric de polarizare care, captat cu ajutorul a doi electrozi,
poate fi măsurat cu un microampermetru.

Rolul de imunologie.
Dermul, prin componentele sale celulare, are un rol important
în procesele de apărare.
Astfel, histocitele se pot transforma în macrofage, care înglobează
particulele străine pătrunse la acest nivel; limfocitele prezente
în piele au capacitatea de a forma anticorpi, împotriva diferitelor
substanțe nocive ( antigeni ) ; mastocitele au capacitatea de a
elibera histamina și heparina, ca urmare a ciocnirii dintre antigeni
și anticorpi.
Intervenția pielii în imunologie, și deci în procesul de sensibilizare
față de anumiți agenți patogeni, a făcut să se realizeze o serie de
reacții ( teste ) cutanate cu valoare diagnostică: reacții la tuberculină
și tricofițină, reacția Dick în scarlatină, teste epicutanate în
diagnosticul bolilor dermatologice de natură profesională etc.