Poezia Tinca de Tudor Arghezi

TINCA


Coșul ei cu soare,
Proptit în șold, pe cingătoare,
Ducea znopi, de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Și garoafe de noapte.
În sînul ei ca mura
Își pironeau căutătura
Domnii zvelți din jurul meseii.
- ,,Cine mai ia florile miresii ?”



Fă, Tinco, fă ! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ți i-a dat Năstase -
Și-n fiecare dești cîte un inel
Nu ți l-a pus cu mîinile lui, el.




Cine ți-a frămîntat carnea de abanos
Și ți-a băut oftatul mincinos ?
Cui i-ai dat, fă, să ți-o cunoască
Făptura ta împărătească ?



Cine ți-a dezlegat părul cu miros de tutun ?
Cine ți-a scos cămașa, ciorapul ?
Cine ți-a îngropat capul
Nebun,
În brațele lui noduroase, păroase,
Și te-a-nfrigurat fierbinte pînă-n oase ?



Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritarel de mai !



Vezi, Năstase osînditul
Nu te-a pătruns decît o dată ;
Și atuncea toată,
Cu tot cuțitul.

Poezia La Popice de Tudor Arghezi

LA POPICE


O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse pînă-n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe -
Și șovăie pe un călcîi.
,,A ! vrei să birui și ai dat întîi !”


Se-nțepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră și-o făcu. Ce-o fi să fie !
Sumese mîneca și scoase
Două brațe cu pulpele groase,
Scrise cu slove și horbote albastre.
Dîrdîia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoșat.



Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoșat
Și furnicau toți ochii, fierbinți.
Încă un pumn ! Dar fu primit în dinți,
În ascuțișul colților cîinești,
Și zdrelit ca de dălți, la dești.


Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi :
Venea scurtul, vîlvoi,
Ca un arici, hotărît să înfrunte
Vijelia namilei din munte.


Scurtul l-a și mușcat
De musteață
Și a scuipat
Sînge din ea, cu mătreață.


- ,,Puneți mîna, mă ! Veniți încoace !”
- ,,Lasă, bă ! că bine-i face !”
Scurtul îi sfîșiase buza celui lung.


Acu-i acu ! Se mai ajung,
Se mai lovesc, se-mpung :


Lungul se prăvale. Îl izbi și-n beregată
O margine de gheată.


Se scoală-mpleticit
Și pune mîna pe cuțit.


La o parte, faceți-le loc !


Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit și rămas în cămașe,
Îl rupe de boașe.


Și toată pricină
Fusese Gherghina.

Poezia Chemarea de Tudor Arghezi

CHEMAREA


Din pietre sterpe și uscate
Un fir de iarbă s-a ivit,
Și vîrful lui în infinit
A cutezat, străin, să cate.



Născut dintr-un crîmpei de soare
Și o fărîmă de pămînt,
Firul gingaș, curat și sfînt,
A-mbobocit și-a dat o floare.



Strivit în ulița măreață,
Secat de drumul de asfalt,
El e de felul cerului înnalt,
Care șoptind îi spune și-l învață.




El, mulțumit că drept merinde
I-aduce lapte noaptea în pahar,
Se bucură cînd și-un țînțar
De moțu-i auriu se prinde.

Poezia Jucării de Ion Pillat

JUCĂRII


Dar ce m-a pus în seara tihnită de Crăciun,
Să iau în mînă lampa, să dau în lături uşa ?
În fața mea stă calul de lemn și stă păpușa
Cu suflet de tărîțe, nevinovat și bun.


Stă micul tren mecanic în gara lui prea mică,
Stă, cîmp de luptă, masa soldaților de plumb
Și, galbene ghiulele, stau boabe de porumb,
Stricînd orînduiala oștirii fără frică,


Și tot închis de-atuncea albumul de imagini,
Ce deschisese țara de fantasmagorii.
Azi chipurile șterse sînt numai mărturii,
Că ochiul nu revede la fel aceleași pagini.


Căci unde-i trenul fulger pentru-nconjurul. lumii ?
Armatele pornite spre stăpînirea ei ?
Păpușile sfioase în rochii de femei,
Primindu-ne iubirea sau îndrăzneala glumii ?


Cu primul dor de ducă ce-n mine izvărît-a,
Azi unde-i calul Vinteș să sufle foc pe nări ?
Aceste biete lucruri, ce fură îmbătări,
Să fie mai reale cînd moarte-s într-atîta !...


În față am doar calul de lemn, am doar păpușa
Cu suflet de tărîțe, nevinovat și bun...
Și mă gîndesc în seara pioasă de Crăciun,
În care-mbătrînirea și-a strecurat cenușa,


Că va sosi și ziua cînd fără ochi și mînă
Voi reveni - de ce nu ? - în vechiul meu iatac,
Spre a simți cu milă cum toate se prefac
În jucării menite străine să-mi rămînă.


Ca-ntotdeauna sta-vor și tocul, și caietul,
Și fila încărcată cu clb de poezii.
Într-un pahar mihandre uitate-or putrezi,
Și cucul din ceasornic ăși va urma tabietul.


Și versurile mele îmi cerși oprirea.
O, strofele pe care, ani lungi, ca un zaraf
Le-am strîns cu sîrg în suflet, le-am cîntărit în vraf
Gîndind cu vorbe de-aur să cumpăr nemurirea.


Dar sfintele silabe cu rimă și cezură,
Ce-mi sînt acuma : cîntec, icoană și parfum,
Nu vor pătrunde pînă în visul meu postum
Descătușat din steiul de pămîntească zgură.


Voi recunoaște totuși, pe polița inucă,
Doar cărțile ce-ncuie perfecte amăgiri...
Și fata mlădioasă cu coapsele subțiri,
Ce-n patu-mi doarme goală, în ghem ca o pisică


Le-oi recunoaște toate, nepricepînd nimic
Din cîte astăzi omul cel nou iubește-n ele,
Și le-oi privi cu-aceeași mirare ca pe-acele
Relicve moștenite de la copilul mic.