Poezia La Popice de Tudor Arghezi

LA POPICE


O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse pînă-n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe -
Și șovăie pe un călcîi.
,,A ! vrei să birui și ai dat întîi !”


Se-nțepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră și-o făcu. Ce-o fi să fie !
Sumese mîneca și scoase
Două brațe cu pulpele groase,
Scrise cu slove și horbote albastre.
Dîrdîia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoșat.



Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoșat
Și furnicau toți ochii, fierbinți.
Încă un pumn ! Dar fu primit în dinți,
În ascuțișul colților cîinești,
Și zdrelit ca de dălți, la dești.


Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi :
Venea scurtul, vîlvoi,
Ca un arici, hotărît să înfrunte
Vijelia namilei din munte.


Scurtul l-a și mușcat
De musteață
Și a scuipat
Sînge din ea, cu mătreață.


- ,,Puneți mîna, mă ! Veniți încoace !”
- ,,Lasă, bă ! că bine-i face !”
Scurtul îi sfîșiase buza celui lung.


Acu-i acu ! Se mai ajung,
Se mai lovesc, se-mpung :


Lungul se prăvale. Îl izbi și-n beregată
O margine de gheată.


Se scoală-mpleticit
Și pune mîna pe cuțit.


La o parte, faceți-le loc !


Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit și rămas în cămașe,
Îl rupe de boașe.


Și toată pricină
Fusese Gherghina.

Poezia La Popice de Tudor Arghezi

LA POPICE


O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse pînă-n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe -
Și șovăie pe un călcîi.
,,A ! vrei să birui și ai dat întîi !”


Se-nțepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră și-o făcu. Ce-o fi să fie !
Sumese mîneca și scoase
Două brațe cu pulpele groase,
Scrise cu slove și horbote albastre.
Dîrdîia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoșat.



Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoșat
Și furnicau toți ochii, fierbinți.
Încă un pumn ! Dar fu primit în dinți,
În ascuțișul colților cîinești,
Și zdrelit ca de dălți, la dești.


Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi :
Venea scurtul, vîlvoi,
Ca un arici, hotărît să înfrunte
Vijelia namilei din munte.


Scurtul l-a și mușcat
De musteață
Și a scuipat
Sînge din ea, cu mătreață.


- ,,Puneți mîna, mă ! Veniți încoace !”
- ,,Lasă, bă ! că bine-i face !”
Scurtul îi sfîșiase buza celui lung.


Acu-i acu ! Se mai ajung,
Se mai lovesc, se-mpung :


Lungul se prăvale. Îl izbi și-n beregată
O margine de gheată.


Se scoală-mpleticit
Și pune mîna pe cuțit.


La o parte, faceți-le loc !


Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit și rămas în cămașe,
Îl rupe de boașe.


Și toată pricină
Fusese Gherghina.

Poezia Chemarea de Tudor Arghezi

CHEMAREA


Din pietre sterpe și uscate
Un fir de iarbă s-a ivit,
Și vîrful lui în infinit
A cutezat, străin, să cate.



Născut dintr-un crîmpei de soare
Și o fărîmă de pămînt,
Firul gingaș, curat și sfînt,
A-mbobocit și-a dat o floare.



Strivit în ulița măreață,
Secat de drumul de asfalt,
El e de felul cerului înnalt,
Care șoptind îi spune și-l învață.




El, mulțumit că drept merinde
I-aduce lapte noaptea în pahar,
Se bucură cînd și-un țînțar
De moțu-i auriu se prinde.

Poezia Chemarea de Tudor Arghezi

CHEMAREA


Din pietre sterpe și uscate
Un fir de iarbă s-a ivit,
Și vîrful lui în infinit
A cutezat, străin, să cate.



Născut dintr-un crîmpei de soare
Și o fărîmă de pămînt,
Firul gingaș, curat și sfînt,
A-mbobocit și-a dat o floare.



Strivit în ulița măreață,
Secat de drumul de asfalt,
El e de felul cerului înnalt,
Care șoptind îi spune și-l învață.




El, mulțumit că drept merinde
I-aduce lapte noaptea în pahar,
Se bucură cînd și-un țînțar
De moțu-i auriu se prinde.