Poem Istoric Dumbrava Roşie Ştefan Cel Mare partea a-V-a Vasile Alecsandri

         ȘTEFAN  CEL  MARE
                          V


 În mijlocul pădurii este-o poiană lungă
Și largă ce foiește de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelungește-o strungă
Prin care ostășimea curge ca un șioi.
Ea intră în poiană și se așează-n rânduri,
Privind la o colibă de ramuri de stejar
În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchină în față c-un altar.


Deodată o lumină fantastic izbucnește
Din zece nalți mesteacăni cu fruntea-nflacarată.
Coliba se deschide, umbra se scoală, crește
Și splendid maiestoasă la oaste se arată!
Un lung fior pătrunde mulțimea-n admirare.
Toți zic: ,,E Ștefan !"
Dar! Ștefan e cel mare !
Iată-l cărunt, dar încă barbat între barbați,
Ca muntele Ceahlaul prin munții din Carpați !
El întrunește-n sine o triplă maiestate:
Acea care-o dau aunii la conștiinți curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare,
Ș-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Timpul i-au pus coronă de-argint, țara, de aur,
Și gloria măreață i-au pus cununi de laur.
Pe falnici săi umeri, cu anii, sunt clădite
Neperitoare sarcini de fapte strălicite,
Dar, ani și fapte, Ștefan nu simte-a lor povară,
Căci  dragostea moșiei, ca sfântă primavară,
În sânu-i înflorește și îl întinerește
Pentru salvarea țării, când  țara pătimește.
Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe seculul ce-l vede să sape al său nume
Și să răspândă raze pe seculi viitori,
Precum un soare splendid ce sparge deșii nori.
Ființă de-o natură gigantică, divină,
El e de-acei la carii istoria se-nchină,
De-acei carii prin lume, sub pașii lor, cât merg,
Las' urme urieșe ce-n veci nu se mai șterg,
A căror legendă departe mult se-ntinde
Și-nchipuirea lumei fantastic o aprinde.
Mareț, în a sa umbră un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris :
Tu vei fi mare !


În mijlocul poienei el se înaintează,
Se urcă pe-o movilă și astfel cuvintează :
 ,,Români din toată țara ! Boieri, vechi căpitani,
Și voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână,
Mi-au pus pe cap coroana și buzduganu-n mână.
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă
Păstrat-am până astăzi corona mea întreagă
Și buzduganul teafăr, deși pe mulți dușmani
I-au doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani !
Dușmani din fundul lumei, păgâni, dușmani vecini,
Și, cine-ar putea crede!... chiar dușmani frați, creștini !
Trufași cu toți, sălbatici, lacomi, vicleni și orbi,
Care-mpregiurul țărei, precum un cârd de corbi,
Stă gata s-o sfâșie... dar n-au vrut Dumnezeu,
N-au vrut Moldova, țara vitează, n-am vrut eu !...


Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul
I-am frânt !... Maniac tatarul și Matias Corvinul
I-am frânt ! chiar pe sultanul Mehmet-Fatih l-am frânt !
Și-alți multi carii perit-au ca pulberea în vânt.
Voi îi cunoașteți bine, vitejii mei oșteni
Voi, pardoși de la Lipneț, vultani din Războieni,
Zimbri fioroși din codrii Racovii, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Bai, de la Șchei.
Apărători a crucei, voi cunoașteți bine,
Căci pentu-a lor risipă ați războit cu mine
Prin șesuri, munți și codri, pe iarnă, toamnă,vară,
Făcând din peptul vostru un zid, hotar de țară,
Roșind cu-a vostru sânge ferbinte, plin de viață,
Siretul, Prutul, Nistrul și Dunărea măreață;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniți,
De arma, sora voastră, în veci nedeslipiți,
Fără copii,soție, o! dragii mei vultani
Și-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani !
Ș-acum când armasarii Osmanului mărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul răsărit,
Când Mohamed pe ceruri și-au azvârlit hamgerul
Ce, ca o semilună, cutrieră tot cerul ;
Când noi oprim cu peptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creștinească ;
Acum, când toți creștinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca frați de cruce, să-mpartă-același soare,
Priviți!... Pe cerul negru se-ntinde-un roș de sânge,
Din departare suflă un vânt ce geme, plânge
Și spune că în zare ard sate și orașe,
Că feare fără nume ucid copii în fașe,
Că țara e-n nevoie, că mor romăni sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri !...
Și cine face această fărdelege ?
Un domn vecin, prietin, un domn creștin, un rege !
Albert craiul Lehiei !...

Albert, de cap ușor,
Făcut-au un vis mare de rege-nvingător,
Dar n-are el, sărmanul, așa de largă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie română !
Nici au ajuns Moldova de râsul mișeliei
Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei !
Cât va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe pământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt !
Cât vor calca dușmanii în țara de români,
Ei robi vor fi în țara, dar vecinic nu stăpâni !
Decât Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsa fie !
Decat o viață moartă, mai bine-o moarte vie !


Români din toata țara, boieri, vechi căpitani,
Voi toți ai mei tovarăși de patruzeci de ani !
Când Albert ne menește robie, rele soarte,
Răspundeți, ce se cade lui Albert ?..."
,,Moarte, moarte !"
Strigă poiana: Moarte ! pădurea clocotește,
Ș-un soare roș în ceruri deodată se ivește.
,,Fie ! le zice Ștefan, fie cum cereți voi...
La arme ! și pe moarte! căci Domnul e cu noi !"