Poezia Grui-Sânger Partea a-V-a Pedeapsa de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger. El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


      Grui-Sânger Pedeapsa
    
                    V
              

Trecut-au jumatate de secul pe-astă lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieşă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de petre, gol, trist, secat de soare
De care fug vulturi și feare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica pe sânul lui nu creşte,
În veci dorita ploaie, nici roua nu-l stropeşte,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groză chiar gândul se fereşte;
Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată  cereştilor blăstemuri!
Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede,
Bătrăn ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlită, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ea se-nclină,
Şi desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o ţesătură de fire încâlcite.
Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsănd de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.

De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genuchi se suie,și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu-o neagră buturugă,
Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul! merge-n vale de-şi umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă,
Şi-n cet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată! făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i macar o picătură;
Dar, vai! trec nopți, trec zile, trec ani și cât muncește
Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte!

Poezia Grui-Sânger Partea a-V-a Pedeapsa de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger. El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE )


      Grui-Sânger Pedeapsa
    
                    V
              

Trecut-au jumatate de secul pe-astă lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieşă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de petre, gol, trist, secat de soare
De care fug vulturi și feare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica pe sânul lui nu creşte,
În veci dorita ploaie, nici roua nu-l stropeşte,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groză chiar gândul se fereşte;
Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată  cereştilor blăstemuri!
Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede,
Bătrăn ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlită, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ea se-nclină,
Şi desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o ţesătură de fire încâlcite.
Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsănd de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.

De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genuchi se suie,și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu-o neagră buturugă,
Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul! merge-n vale de-şi umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă,
Şi-n cet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată! făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i macar o picătură;
Dar, vai! trec nopți, trec zile, trec ani și cât muncește
Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte!

Poezia Grui-Sâger Partea a-IV-a Blestemul de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE ) 

                                         
Grui-Sânger Partea IV Blestemul


                                  
O ! cruntă fărdelege! Păcat fără iertare!
Cumplitul, paricidul încremenit apare
De spaima ce-l cuprinde, spământător, la focul
Aprins cu răpegiune de fulgeri în tot locul.
Pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate,
Lăţind lumini pe ceruri, pe dealuri departate,
Şi oaspeţii prădalnici în zboruri zgomotoase,
Se duc, vârtej fantastic, cu țipete fioroase.
Pădurea arde! brazii s-aprind ca nalte torţii.
Sub bolte-nflăcărate trec victimele morţii,
Lung şir de spectri palizi ce merg ca sa arate
Lui Sânger a lor feţe şi răni nevindecate.
Deodată prin vuirea de vaiete-n mulţime,
Prin miile de glasuri ce-l mustră cu asprime
Şi mai presus de zvonul pădurei ce trăsneşte,
Un glas din altă lume se-nalţă şi grăieşte:
,,T, proclet, ucigaşe! infame paricide!
Tu, pentru care astăzi  tot iadul se deschide,
Tu, răpitor de zile cui ţi-au dat viaţă, nume!
Atunci a ta osândă sfârşit să aibă-n lume
Când astă buturugă de arbor ars sub care
Părintele tău zace ucis, fără suflare,
Va da şi flori şi frunze, etern fiind udată
Cu apa cea din vale în gura ta carată.
Iar păn-atunce, iasmă ce a născut Păcatul,
Legată-n înfrăţire cu Răul nempăcatul,
În viaţă şi-n mormântu-ţi în veci să nu guşti pace
Şi cugetul din tine s-auzi că nu mai tace.
Să nu priveşti tu cerul şi omenirea-n faţă!
De foc să-ţi fie apa, şi soarele de gheaţă!
Să bată-n tine biciul urgiilor turbate
Păn` n-a mai fi pe tine loc unde a mai bate!   
Toţi şerpii de pe lume să iasă-n cale
Să-ntâmpini numai ură, sa nu simţi decât jale!
Să râdă, să te lase luptând cu-a ta mustrare,
Încât s-ajungi tu însuşi a feri de tine
Prin ultima ta crimă, uciderea de sine!
Blăstem! blăstem pe capu-ţi în lunga vecini[ci]le
A ta cenuşă peară în vânt şi neagră fie!"  
                                  

Poezia Grui-Sâger Partea a-IV-a Blestemul de Vasile Alecsandri

 Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
 într-un codru întunecos şi omorâtor
  ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                 etc.,etc.
             ( POVESTE VECHE ) 

                                         
Grui-Sânger Partea IV Blestemul


                                  
O ! cruntă fărdelege! Păcat fără iertare!
Cumplitul, paricidul încremenit apare
De spaima ce-l cuprinde, spământător, la focul
Aprins cu răpegiune de fulgeri în tot locul.
Pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate,
Lăţind lumini pe ceruri, pe dealuri departate,
Şi oaspeţii prădalnici în zboruri zgomotoase,
Se duc, vârtej fantastic, cu țipete fioroase.
Pădurea arde! brazii s-aprind ca nalte torţii.
Sub bolte-nflăcărate trec victimele morţii,
Lung şir de spectri palizi ce merg ca sa arate
Lui Sânger a lor feţe şi răni nevindecate.
Deodată prin vuirea de vaiete-n mulţime,
Prin miile de glasuri ce-l mustră cu asprime
Şi mai presus de zvonul pădurei ce trăsneşte,
Un glas din altă lume se-nalţă şi grăieşte:
,,T, proclet, ucigaşe! infame paricide!
Tu, pentru care astăzi  tot iadul se deschide,
Tu, răpitor de zile cui ţi-au dat viaţă, nume!
Atunci a ta osândă sfârşit să aibă-n lume
Când astă buturugă de arbor ars sub care
Părintele tău zace ucis, fără suflare,
Va da şi flori şi frunze, etern fiind udată
Cu apa cea din vale în gura ta carată.
Iar păn-atunce, iasmă ce a născut Păcatul,
Legată-n înfrăţire cu Răul nempăcatul,
În viaţă şi-n mormântu-ţi în veci să nu guşti pace
Şi cugetul din tine s-auzi că nu mai tace.
Să nu priveşti tu cerul şi omenirea-n faţă!
De foc să-ţi fie apa, şi soarele de gheaţă!
Să bată-n tine biciul urgiilor turbate
Păn` n-a mai fi pe tine loc unde a mai bate!   
Toţi şerpii de pe lume să iasă-n cale
Să-ntâmpini numai ură, sa nu simţi decât jale!
Să râdă, să te lase luptând cu-a ta mustrare,
Încât s-ajungi tu însuşi a feri de tine
Prin ultima ta crimă, uciderea de sine!
Blăstem! blăstem pe capu-ţi în lunga vecini[ci]le
A ta cenuşă peară în vânt şi neagră fie!"