Cică au fost odată un hoţ năprasnic
ce se numea Grui-Sânger. El locuia
într-un codru întunecos şi omorâtor
ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
etc.,etc.
( POVESTE VECHE )
Grui-Sânger Pedeapsa
V
Trecut-au jumatate de secul pe-astă lume.
Din codru nu rămas-au decât hidosu-i nume;
Pe unde-au fost odată stejarul, bradul, plopul,
Desime urieşă ce-au înfruntat potopul,
E numai câmp de petre, gol, trist, secat de soare
De care fug vulturi și feare răpitoare.
Nici scaiul, nici urzica pe sânul lui nu creşte,
În veci dorita ploaie, nici roua nu-l stropeşte,
Iar dac-un nor se sparge deasupră-i câteodată,
Cu lacrimi lungi de sânge e ploaia-amestecată.
De câmpul cel de groză chiar gândul se fereşte;
Chiar crivăţul pe margini din zboru-i se opreşte,
Atât este de mare pe locul de-anatemuri
Urgia nempăcată cereştilor blăstemuri!
Şi însă-un om, în soare, om singur... cine-ar crede?
Pe-a dealului cărare un om acum se vede,
Bătrăn ca lumea, gârbov, sub vântul relei soarte,
El pare că de seculi au fost uitat de moarte.
Pleșuv, pe a lui frunte pârlită, nesenină,
Trec nori de gânduri negri sub carii ea se-nclină,
Şi desele zbârcele pe ea sunt împletite
Precum o ţesătură de fire încâlcite.
Sprincenele lui albe pe ochii lui se pleacă,
Lăsănd de-abie prin ele lumina ca să treacă,
Pe când el se tot urcă pe brânci, fără-ncetare.
De-o jumătate secul, sub gândul ce-l omoară,
El în genuchi se suie,și în genunchi coboară
Pe culmea vârfuită cu-o neagră buturugă,
Şi tot şopteşte-n sine o mult duioasă rugă.
Sărmanul! merge-n vale de-şi umple gura plină
Cu apă din izvoare, vioaie, cristalină,
Apoi se-ntoarce iarăşi la deal, pe culmea arsă,
Şi-n cet la rădăcina copacului o varsă,
O varsă toată, toată! făr-a lăsa din gură
Să lunece în peptu-i macar o picătură;
Dar, vai! trec nopți, trec zile, trec ani și cât muncește
Zadarnic! buturuga nu mai reînverzeşte!