Poezia Grui-Sânger partea a-II-a De Vasile Alecsandri

Cică au fost odată un hoţ năprasnic
 ce se numea Grui-Sânger.El locuia
  într-un codru întunecos şi omorâtor
     ce-i ziceau Codrul-fară-viată....
                                    etc.,etc.
                  ( POVESTE VECHE ) 
           
                                                                                                            
                                                                                               
         GRUI-SÂNGER
                  II

E crud lupu-n turbare! crud tigrul ce sfăşie
O turmă de gazele pe-a Nilului câmpie!
Crud uliul care trece şi ţintă se abate
Pe-un stol de păsărele în ierburi tupilate!
E crud destinul, crudă moarte! dar în cruzime
Pe Sânger ucigaşul nu îl întrece nimeni!
De-abia sosit în viaţă prin moartea maicei sale,
Vrăjitu-l-au Satana cu pofte criminale
Să schingiuie, să rupă, să prade, să omoare,
Să fugă-n întuneric de oameni și de soare.
Străin de toată mila, plăcerea-i cea mai vie
Au fost să nimicească pe lume tot ce-nvie.
Să calce flori şi roadă, să scrie cuiburi pline,
Să smulgă aripioare de fluturi și de-albine.
Acum însă el cată un alt soi de victime!
Îi plăce-a sui scara năprasnicelor crime:
Acum ucide oameni!... Cum îi zăreşte, râde
Şi îi ucide, numai de setea de-a ucide!
De zece ani în codru el s-au retras aice.
Soţia lui e groaza şi noaptea-a lui complice!
Ca un tigru fără saţiu, sub un stejar la pândă,
El face zi şi noapte o crânceană izbidă,
Găsind în agonie un vuiet care-i place
Ş-o viată desfrânată în morţile ce face,
Monstru cumplit  cu faţa ca sufletu-i de slută,
În trame sângeroase gândirea-i e perdută.
Oricine-l vede crede că au văzut o ciumă,
Şi dacă scapă teafăr, un păr de lup s-afumă,
Căci fruntea lui apare sinistru luminată
De-a focului ce-l arde vapaie-nflacarată;
Dar vulturii, și ulii, și buhnele, și corbii
Precum tot spre lumină cu jale cată orbii,
Ţintesc cu neclipire spre dânsul ochi sălbatici
Ce noaptea printre arbori s-aprind ca roşi jaratici,
Ei zboară pretutindeni alăture,-mpreună,
Formându-i pe sub nouri cu zborul o cunună,
Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece
De albe oseminte o cladă tristă, rece!
O singură fiinţă în inima-i secată
Gaseşte-adăpostire; bătrânu-i, jalnic tată,
La care se gândeşte cuprins de-nfiorare
De câte ori comite o crima în turbare.
Imagina iubită a bunului părinte
Adeseori în lacrimi îi trece-atunci prin minte,
Punându-se-ntre dânsul și victimele sale....
Zadarnic!... el e arma puterii infernale!