Poezia Ţara De Vasile Alecsandri

   ŢARA


                                                         
Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,


                                                        
O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoară-n nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!


                  
Ş-avîntul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburînd mă rătăceşte.


                                                       
Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;


                                                         
Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde,
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.


                                                         
Mai nalte sunt nălţimile,
Mai cald e mândru soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.


                                                         
Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighitorile
Mai tainic viers la stele


                                                         
Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.


                                                         
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cer de primăvară.


                                                         
Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n linişterea serilor
Te ţin uimit în cale.


                                                          
Aici cu lacrimiorele
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,


                                                          
Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păsări năzdăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile romane!


                                                           
O! gură dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi mortii fericire.


                                                           
Luceferii eterului
Râvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!



                                                                 Mirceşti, septembrie 1886

Poezia Ţara De Vasile Alecsandri

   ŢARA


                                                         
Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,


                                                        
O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoară-n nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!


                  
Ş-avîntul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburînd mă rătăceşte.


                                                       
Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;


                                                         
Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde,
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.


                                                         
Mai nalte sunt nălţimile,
Mai cald e mândru soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.


                                                         
Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighitorile
Mai tainic viers la stele


                                                         
Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.


                                                         
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cer de primăvară.


                                                         
Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n linişterea serilor
Te ţin uimit în cale.


                                                          
Aici cu lacrimiorele
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,


                                                          
Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păsări năzdăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile romane!


                                                           
O! gură dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi mortii fericire.


                                                           
Luceferii eterului
Râvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!



                                                                 Mirceşti, septembrie 1886

Poezia Odă Ostașilor Români de Vasile Alecsandri

ODĂ OSTAŞILOR ROMÂNI


Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!

                               
Am cântat în tinereşe strămoşeasca vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaus un renume
Dus pe dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!


                               
Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumei pusă în mirare,
Că din vultur naste, din stejar răsare!


                               
De la domn pân‘ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ş-arătând, precum prin nouri mândru soare se arată,
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!


                                
Să traiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetaţi şi în redute,
Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întăi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!


                                
O, viteji de viţă veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?...
Sunt bătăile de inimi al întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!


                                
O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi seculi adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E triumful luptei voastre, soarele neastânărei!


                                
Dragii mei! din focul luptei oţeliţi cînd vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate,soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâni şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieşte care poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi şi de gloria străbună!


                                
Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zioreşte!
Viitorul României dat-au murgu ce-ncolţeşte!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz, zice.







                                                                                    Mirceşti 28 noiembrie 1877
                               

Poezia Odă Ostașilor Români de Vasile Alecsandri

ODĂ OSTAŞILOR ROMÂNI


Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!

                               
Am cântat în tinereşe strămoşeasca vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaus un renume
Dus pe dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!


                               
Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumei pusă în mirare,
Că din vultur naste, din stejar răsare!


                               
De la domn pân‘ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ş-arătând, precum prin nouri mândru soare se arată,
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!


                                
Să traiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetaţi şi în redute,
Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întăi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!


                                
O, viteji de viţă veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?...
Sunt bătăile de inimi al întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!


                                
O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi seculi adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E triumful luptei voastre, soarele neastânărei!


                                
Dragii mei! din focul luptei oţeliţi cînd vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate,soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâni şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieşte care poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi şi de gloria străbună!


                                
Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zioreşte!
Viitorul României dat-au murgu ce-ncolţeşte!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz, zice.







                                                                                    Mirceşti 28 noiembrie 1877