Poezia Nu Mă Înțelegi de Mihai Eminescu

      NU MĂ ÎNȚELEGI


În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.


..............................................................................


Și azi cînd a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Cînd ochiul tău cel mîndru străluce în afară,
Întunecînd privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lui adîncă,
Azi cînd a mea iubire e-atăta de curată
Ca farmecul de care tu e-atîta de curată
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Cînd dorul meu e-atîta deadînc și-atît de sfînt
Cum nu mai e nimicaîn cer și pe pămînt,
Cînd e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zîmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,
Cînd ești enigma însăși a vieții mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi !

Poezia Nu Mă Înțelegi de Mihai Eminescu

      NU MĂ ÎNȚELEGI


În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.


..............................................................................


Și azi cînd a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Cînd ochiul tău cel mîndru străluce în afară,
Întunecînd privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lui adîncă,
Azi cînd a mea iubire e-atăta de curată
Ca farmecul de care tu e-atîta de curată
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Cînd dorul meu e-atîta deadînc și-atît de sfînt
Cum nu mai e nimicaîn cer și pe pămînt,
Cînd e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zîmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,
Cînd ești enigma însăși a vieții mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi !

Poezia Baba Cloanța de Vasile Alecsandri

Baba-i calul dracului
     ( vorbă veche )


BABA CLOAȚA


Șede baba pe călcaie
În tufarul cel uscat,
Și tot cată nencetat
Când la luna cea balaie,
Când la focul cel din sat.


Și tot toarce, cloața toarce,
Din măsele clănțănind
Și din degite plesnind.
Fusu-i răpide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.


,,Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frumos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mîndrei,
Făt-Frumos.


De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!


Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fărmecat
Și de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!


În cap ochii să i se-ntoarcă
Și să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fer aprins,
Din pept inima să-i stoarcă
Și s-o ardă-n foc nestins!


Feară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit.
Și lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roș și Hraconit!"



Toarce baba, mai turbată!
Fufu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ș-în sat focul au scăzut:


,,Dragă puiule, băiete,
Trage-ți mâna din acel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ș-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari,făr' de noroc.


Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,

De diochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta.



Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!


Adă-mi fața ta voioasă
Ș-ai tăi ochi de dismierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ți torc haine de matasă,
Haine mândre de-mpărat.



Vârcolaciul se lățește
Sus, pe lună, ca un nor ,
Vin ca paserea-ntr-un zbor
Pân' ce viața-mi se sfârșește
Ca și lâna din fuior.''



Baba Cloața geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârșit,
Iar voinicul n-au venit!
Mânele cumplit își frănge,
Crunt strigând spre răsărit.



,,Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului dușman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului,Satan!


Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaște de sfânt,
Când încurgiuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!


Vin' ca-n ceasul urgie
Când zbori noaptea blăstemănd,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd,
Că de-acum pe vecinicie
Ție sufletul îmi vând!''


Abie zice, și deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Și pe-o creangă ridicată
Doi ochi dușmani strălucesc!


,,Eu pe mândru-ți l-oi aduce
(Zbeară-un glas ce dă fiori ),
Pintre șerpi și pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Și-mpregiuru-i de trei ori!''



Baba Cloața se pornește
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinți grozav scrâncește
Și tot blastemă turbat.


Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Și-n urmă-i se desfășoară
Toată lâna din fuior


Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Și-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.


Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Și urmează șuierând,
Baba Cloanța cea nebună
Care-aleargă descântând.


Codrul sună, clocotește
De-un lung hohot păn' în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozește,
Dar pe dânsa n-o pătrund!


Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Către țelul depărtat.


Zece pasuri încă grele...
Mândrul că și-a dismierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele
Și de șerpi l-a descânta.


Doi pași încă...Vai! în luncă
Țipă cucoșul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă
În băltoiul mucezit!


Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Și de trestii, și de maluri
Mult cu vuiet se izbi.


Iară-n urmă liniștită
Dulce unda-și alina,
Și în taină legăna
Fața lunei înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...


Când pe malu-i trece noapte
Călătorul șuierând,
Printre papuri când și când
El aude triste șoapte
Ș-un glas falnic suspinând:


,,Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi câta,
De diochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta!''




                                                            1842, Mircești

Poezia Baba Cloanța de Vasile Alecsandri

Baba-i calul dracului
     ( vorbă veche )


BABA CLOAȚA


Șede baba pe călcaie
În tufarul cel uscat,
Și tot cată nencetat
Când la luna cea balaie,
Când la focul cel din sat.


Și tot toarce, cloața toarce,
Din măsele clănțănind
Și din degite plesnind.
Fusu-i răpide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.


,,Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frumos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mîndrei,
Făt-Frumos.


De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!


Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fărmecat
Și de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!


În cap ochii să i se-ntoarcă
Și să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fer aprins,
Din pept inima să-i stoarcă
Și s-o ardă-n foc nestins!


Feară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit.
Și lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roș și Hraconit!"



Toarce baba, mai turbată!
Fufu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ș-în sat focul au scăzut:


,,Dragă puiule, băiete,
Trage-ți mâna din acel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ș-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari,făr' de noroc.


Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,

De diochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta.



Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!


Adă-mi fața ta voioasă
Ș-ai tăi ochi de dismierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ți torc haine de matasă,
Haine mândre de-mpărat.



Vârcolaciul se lățește
Sus, pe lună, ca un nor ,
Vin ca paserea-ntr-un zbor
Pân' ce viața-mi se sfârșește
Ca și lâna din fuior.''



Baba Cloața geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârșit,
Iar voinicul n-au venit!
Mânele cumplit își frănge,
Crunt strigând spre răsărit.



,,Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului dușman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului,Satan!


Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaște de sfânt,
Când încurgiuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!


Vin' ca-n ceasul urgie
Când zbori noaptea blăstemănd,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd,
Că de-acum pe vecinicie
Ție sufletul îmi vând!''


Abie zice, și deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Și pe-o creangă ridicată
Doi ochi dușmani strălucesc!


,,Eu pe mândru-ți l-oi aduce
(Zbeară-un glas ce dă fiori ),
Pintre șerpi și pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Și-mpregiuru-i de trei ori!''



Baba Cloața se pornește
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinți grozav scrâncește
Și tot blastemă turbat.


Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Și-n urmă-i se desfășoară
Toată lâna din fuior


Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Și-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.


Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Și urmează șuierând,
Baba Cloanța cea nebună
Care-aleargă descântând.


Codrul sună, clocotește
De-un lung hohot păn' în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozește,
Dar pe dânsa n-o pătrund!


Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Către țelul depărtat.


Zece pasuri încă grele...
Mândrul că și-a dismierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele
Și de șerpi l-a descânta.


Doi pași încă...Vai! în luncă
Țipă cucoșul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă
În băltoiul mucezit!


Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Și de trestii, și de maluri
Mult cu vuiet se izbi.


Iară-n urmă liniștită
Dulce unda-și alina,
Și în taină legăna
Fața lunei înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...


Când pe malu-i trece noapte
Călătorul șuierând,
Printre papuri când și când
El aude triste șoapte
Ș-un glas falnic suspinând:


,,Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi câta,
De diochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta!''




                                                            1842, Mircești