Poezia Cîntecul Lăutarului de Mihai Eminescu

CÎNTECUL LĂUTARULUI


Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nțeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.



Sunt ca lira spartă-n stîncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adîncă,
Sunt ca moartea ître vii.



Dintre chinuri ce mă-neacă
Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bînd din lacul înghețat.



Dar cu moartea cea adîncă
Azi eu schimb al vieții-mi gînd,
Am fost vultur pe o stîncă,
Fire-aș cruce pe-un mormînt !


Care-i scopul vieții mele,
De ce gîndu-mi e proroc,
De ce știu ce-i scris în stele,
Cînd în van lumea o-nvoc.




Crucea-mi pară gînditoare,
Parca arz-a vieții-mi tort,
Căci prin neguri mormîntare
Voi să văd fața-mi de mort.



Doar atunci cînd prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veți gîndi și voi la mine
Cum am fost în lume eu.

Poezia Frumoasă și jună de Mihai Eminescu

FRUMOASĂ ȘI JUNĂ



Frumoasă și jună, oh, dragă-mi mai ești !
Eu caut și caut în ochii-ți cerești,
Și-n veci nu mă satur și-n veci aș căta,
Iubită, dorită, o gură - așa !



Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu rîzi,
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,
Cu părul tău moale tu viața mi-o legi -
O știi și te faci că nu o-nțelegi !



Șireată și dulce - copil vinovat -
De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat,
De ce-aștepți să-l fur de pe ochii-ți profunzi
Și-n blondele plete tu capul ți-ascunzi !



Cu mîna ți-acoperi tu ochii tăi dragi,
Prin degete cauți, nu rîde, ci taci ;
Pedeapsa ce meriți, columbă a mea,
O gură-i. - Oh, dă-mi-o - mi-ai dat-o - așa !

Poezia Îngere Palid... de Mihai Eminescu

ÎNGERE PALID



Îngere palid, îți e mister
Cum că e lumei valuri și șoapte
Este durere și neagră noapte
        Pe lăngă cer ?


Nu știi tu, înger, oare să zbori,
Să lași pămîntul, trista ruină ?
De-ți place cerul, a lui lumină,
        De ce nu mori ?


O, dar pămîntul încă te ține
În niște lanțuri țesute-n rai.
De mult zburai tu în lumi senine -
       De nu iubeai.

Poezia La Moartea Lui Neamțu de Mihai Eminescu

LA MOARTEA LUI NEAMȚU


Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă,
Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă
Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.


Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cîntare,
Cînd din stea în stea se suie sufletul într-un avănt,
Pe cînd noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, suflet, să-l depunem în pămînt.



Ochii ? Cîte dulci imafgini au sorbit a lor lumine !
Capul ? O, de cîte gînduri el a fost împopulat !
Inima ? Cîte speranțe, cîte visuri a păstrat ?
Sufletul ? Cîte speranțe, cîte visuri a păstrat ?



Și-azi nimic. Lumea gîndirei e o lume sfărîmată,
De lemnoasa mîn-a morții e stoars-acum,
Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul ( dacă esistă ) printre nori își face drum.



Ai știut tu, scumpe frate, că pămîntu-i o ruină ?
Că-i o sarcină viața ? Că-i martiriu să trăiești ?
Ai știut cum că moartea e un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești ?



De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe cînd nouă-ncă viața e o cifră nențeleasă
Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.



În zădar  ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivitm șirul de gînduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare
Și gîndirile-s fantome, și viața este vis.