Poezia Văzduhul Semințe Mișcă de Lucian Blaga

VĂZDUHUL SEMINȚE MIȘCĂ



În ceasul acela pe-a muntelui coamă -
unde-adăstrarăm sub brazi,
nimiciți de arzîndul albastru
din clara preziuă de toamnă -
tu adormiseși pătrunsă de soare
mie alături, în șuir de cetini.
În șuier venind din adîncuri
arar ca un val de răcoare.


În valea lăsată în urmă se stinse
de mult și ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ți s-oprise.
Rotind, în descindere, frunza visa
că-n an mai putea înc-odată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult și ultimul zvon.



 Diafane semințe întraripate
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac în altul purtate.
Așa ne încearcă îndemn cîteodată
spre crudă, spre sacră uimire.
Mai are încă - mai are substanța natura
și-n astă nespusă risipă
a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă,
totul nu poate să fie-amăgire.




 Vîzduhul semințe mișca
spre ținte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Și-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri
ți-am pus un sărut în mijlocul palmei -
niciodată tu nu vei afla !
ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieții, ce s-alerga.

Poezia Văzduhul Semințe Mișcă de Lucian Blaga

VĂZDUHUL SEMINȚE MIȘCĂ



În ceasul acela pe-a muntelui coamă -
unde-adăstrarăm sub brazi,
nimiciți de arzîndul albastru
din clara preziuă de toamnă -
tu adormiseși pătrunsă de soare
mie alături, în șuir de cetini.
În șuier venind din adîncuri
arar ca un val de răcoare.


În valea lăsată în urmă se stinse
de mult și ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ți s-oprise.
Rotind, în descindere, frunza visa
că-n an mai putea înc-odată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult și ultimul zvon.



 Diafane semințe întraripate
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac în altul purtate.
Așa ne încearcă îndemn cîteodată
spre crudă, spre sacră uimire.
Mai are încă - mai are substanța natura
și-n astă nespusă risipă
a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă,
totul nu poate să fie-amăgire.




 Vîzduhul semințe mișca
spre ținte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Și-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri
ți-am pus un sărut în mijlocul palmei -
niciodată tu nu vei afla !
ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieții, ce s-alerga.

Poezia Mirabela Sămînță de Lucian Blaga

MIRABELA SĂMÎNȚĂ



Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt
rost să fac de semințe, de rarele,
pentru Eutopia, mîndra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalțe tăcute seve-n lumină.



Neapărat, mai mult decît prin orașul rumorilor,
c-o străduință mai mare
decît subt arcade cu flori,
voi umbla primăvara întreagă prin tîrguri
căutînd vînzători de sămînță.
Mi-ai tot ce devine în patrie,
pentru tot ce sporește și crește-n izvoniță.
Mi-ai ghicit încîntarea ce mă cuprinde în fața
puterilor, în ipostază de boabe,
în fața mîrunților zei, cari așteaptă să fie zvîrliți
prin brazde tăiate în zile de martie.




Am văzut nu odată sămînța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har.
În rînduri de saci cu gura deschisă -
boabele să ți le-nchini : gălbii,
sau roșii, verzii, sinilii, aurii,
cînd pure, cînd pètrițe.



Asemenea proaspete, vii și păstoase
și lucii culori se mai văd
doar în stemele țărilor
sau la ouă de păsări. Semințele-n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi precum ni l-ar da
pe-un țărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri.



Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,
să intru-n picioare în cada cu grîu,
cufundat pîn' la gură în boabe de aur.
Pe umeri simțeam o povară de rîu.
Și-acuma, în timpuri tîrzii, cînd mai văd
cîteodată grămezi de semințe pe arii,
anevoie pun cumpăt fierbintei dorinți
de-a le atinge cu fața.



De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminți.




Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !
Un gînd de puternică vară, un cer de înaltă lumină,
s-ascunde în fieștecare din ele, cînd dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de cîmp și amiezi de grădină,
un veac pădureț,
popoare de frunze
și-un murmur de neam cîntăreț.

Poezia Mirabela Sămînță de Lucian Blaga

MIRABELA SĂMÎNȚĂ



Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt
rost să fac de semințe, de rarele,
pentru Eutopia, mîndra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalțe tăcute seve-n lumină.



Neapărat, mai mult decît prin orașul rumorilor,
c-o străduință mai mare
decît subt arcade cu flori,
voi umbla primăvara întreagă prin tîrguri
căutînd vînzători de sămînță.
Mi-ai tot ce devine în patrie,
pentru tot ce sporește și crește-n izvoniță.
Mi-ai ghicit încîntarea ce mă cuprinde în fața
puterilor, în ipostază de boabe,
în fața mîrunților zei, cari așteaptă să fie zvîrliți
prin brazde tăiate în zile de martie.




Am văzut nu odată sămînța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har.
În rînduri de saci cu gura deschisă -
boabele să ți le-nchini : gălbii,
sau roșii, verzii, sinilii, aurii,
cînd pure, cînd pètrițe.



Asemenea proaspete, vii și păstoase
și lucii culori se mai văd
doar în stemele țărilor
sau la ouă de păsări. Semințele-n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi precum ni l-ar da
pe-un țărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri.



Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,
să intru-n picioare în cada cu grîu,
cufundat pîn' la gură în boabe de aur.
Pe umeri simțeam o povară de rîu.
Și-acuma, în timpuri tîrzii, cînd mai văd
cîteodată grămezi de semințe pe arii,
anevoie pun cumpăt fierbintei dorinți
de-a le atinge cu fața.



De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminți.




Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !
Un gînd de puternică vară, un cer de înaltă lumină,
s-ascunde în fieștecare din ele, cînd dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de cîmp și amiezi de grădină,
un veac pădureț,
popoare de frunze
și-un murmur de neam cîntăreț.