Poezia Privesc Orașul - Furnicar de Mihai Eminescu

PRIVESC ORAȘUL - FURNICAR



Privesc Orașul - furnicar -
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu cîte-un chip l-a stradei colț.


Și trec foind, rîzînd, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind.
Dar numai p-ici și colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mîinile la spate.
S-aude clopot răsunînd,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veșminte
Cîntînd a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod
Tineri, femei, copii, norod ;
Dar nu-i prohod - sfințire de-apă,
Pe uliți lumea să nu-ncapă ;
Se scurg încet - tarra bumbum -
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat ;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se seșir ;
Ei trec mereu - tarra bumbum -
Și dup-un colț dispar acum...
Ofată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un cîne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspîntie uzată
Și-ntinde-un orb mîna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Și orologiile bat -
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.

Poezia Murmură Glasul Mării de Mihai Eminescu

MURMURĂ GLASUL MĂRII


Murmură glasul mării stins și molcom,
Încunjurînd a Italiei insulă mîndră -
O, luminați, a cerului stelele albe,
                      Cîmpilor noștri.


Vă vărsați icoanele voastre în Tibur,
Nori, zugrăviți pe cîmpie umbre fuginde,
Tu, măreție a nopții, a mări, a lumei,
                        Împle Italia.



Mare, poartă ăe undele tale corăbii,
Unele grele ni-aducă aur din Ofir,
Altele înfoiate de roze d-Egipet,
                         Vinuri și smirnă.




Ah, trimiteți popoare vulturii voștri
Cei de lemn să zboare pe marea măreață,
Căci a Romei eterne picioare marmorei
                             Daruri așteaptă.




Numai singur asupra lumei în pace,
Nepăsător tămîii și laudei voastre,
Învăluit în maiestatea tăcerei
                           Stă-mperatorul.



Vezi-l atins de umbra gîndirilor regii !
Vorba-i va să fie o rază-n lume ;
Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,

                          Salve-Imperator !

Poezia Stam În Fereasta Susă de Mihai Eminescu

STAM ÎN FEREASTRA SUSĂ



Stam în fereastra susa
Și izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopții stele mari.


Se îmflă dinainte-mi
De vînt deschisa carte
Și litere-i moarte
În lună joacă clar.



Un rîu vezi, mișcă unda-i
Cea visător-bolnavă,
Un cîntec în dumbravă,
O floare văd pe lan,



O stea în cer albastru,
Ce-aruncă-a ei icoană
Pe-oglinda albă, plană,
A lacului Meran.



Și sună-n noaptea tristă
Un cîntec de copilă
Și vîntu-ntoarce-o filă
Din cartea ce-am deschis




De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvățatul zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că viața este vis ?

Poezia Dumnezeu Și Om De Mihai Eminescu

DUMNEZEU ȘI OM



Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis undele pagini, cu-a lor litere bătrîne,
Strîmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.



Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urîtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amarîtă,
Tu, Mario,stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci !



Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Atuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mîna-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.





Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mîne.



În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oàze sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare.




Dar un mag bătrîn ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gînd se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decît toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătînd calea la a evului minune.



Fi-va oare dezlegare celor nedezlegate ?
Fi-va visul omeniri grămădit într-o ființă ?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate ?




Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini ?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.



În tavernă ?...-n umilință s-a născut dar adevărul ?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege ?
Din durerea unui secol, din martirul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminînd lumea și cerul...




Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecînd pe bolta-albastră la culcusu-eternei mile.



Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucirea pustia albă de a lunei raze ninsă,



Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrîne, au văzut păstoeii steaua
Cu zîmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către  staulul divin.


......................................................................................

 Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mîna-i fina n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumnezeu.



Azi gîndirea se aprinde ca și focul cel de paie -
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adîncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stîncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te taie.