Poezia Împlinire de Tudor Arghezi

ÎMPLINIRE



Dezvăluiși deodată ce nu știai de jos
Și ai văzut pămîntul întins că e frumos ,
Din asfințitul palid, boltit spre răsărit,
Întîia oară cerul de-a lungul l-ai zărit.
Lua fața adîncimea și, nouă, toată firea
Îți arăta deasupra și-n jur nemărginirea.
Dar înălțat în slavă, subt cingătoarea frunții
Ți se făcură netezi și mici, pitiți, și munții,
Căci văzul are harul și voia de la soare
Ca tot ce întîlnește să scadă și scoboare.
Ridică-ți numai ochii puțin, ca un lșstun,
Că piscurile înseși descresc și se supun.
Ai biruit țărîna și-ai rupt împletitura.
Nu-ți mai cătai merindea tîrîș, pe brînci, cu gura.
Ca viezurii și șerpii, orbește și flămînd,
Cînd te-arătai o clipă și te-ascundeai curînd.
Fuseseși blestemat
Să zaci în neputință, de-a pururea culcat.
Dar chinuit de rîvna de-a fi, muncit de jind,
Miracolul trezirii l-ai săvîrșit voind.
Ți-ai depărtat pămîntul de buze la picioare,
Slujit de-aci nainte de mîinile ușoare.

Poezia Pînă Atunci de Tudor Arghezi

PÎNĂ ATUNCI



Pînă-n sfîrșit, să nu uiți măreața sărbătoare,
Cînd te-ai sculat din pulberi deodată în picioare,
Privirea ta tîrîșă și-mpiedicată-n tină
Primi din depărtare întîia ei lumină,
Și-odată dezlegată de mîl și de tărînă,
Ajunse scrutătoare, senină și stăpînă.
Erai o rădăcină și nici de-abia un trunchi :
Ai zmuls-o de sub tine și-ai frînt-o pe genughi,
Și slobod de osînda de rob încremenit
Te-ai desfăcut de locul osîndei și-ai pornit,
Și cumpănit pe cîte o talpă și-un cîlcîi,
Ai fost pe verticală înaltă cel dintîi.
Îți ridicaseși capul de jos, chemat de soare,
Și începu îndată și cugetul să-ți zboare.
Tu ți-ai învins pămîntul, mormîntul și destinul.

Se învinsese omul neașteptat, străinul.

Poezia Nici-o Silabă-Ntreagă de Tudor Arghezi

NICI-O SILABĂ-NTREAGĂ



Nici-o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume,
Căci nu-ți găsiseși graiul legat și priceput,
N-aveai nici loc, nici țară, nici neam, și nici-un nume ;
Din vremi de vremi fuseseși gîngàv, pribeag și mut.



Era, șoptește Cartea, la început Cuvîntul,
Purtîndu-se pe ape, ca negura, răzleț ;
De se-auzea un tropot, cuvăîtul era vîntul,
Călare pe vecie și veșnic călăreț.



În ceasul ultim, umbra din lume se va strînge
Din sufletele toate, la timp necunoscut,
Din oamenii cu àripi, din oamenii de sînge,
În negura-ntocmită din nou de la-nceput.



Vor mai rămîne însă, în noaptea adunată,
În peștera adîncă a haosului semn
Despre ce-au fost puterea și lupta de-altădată ?
Măcar o amintire, măcar crestată-n lemn ?



Măcar cît mai adie în unda călătoare,
Fără să simtă-n zarea, închisă din apus
Cu porți de fier strîmtate, cu munți și stăvilare,
Măcar cît oglindirea arțarilor de sus ?


Din plămădirea nouă a zmircului cu ceața
Se va stîrni, pesemne, fierbinte, iarăș viața.

Poezia Umbra de Tudor Arghezi

UMBRA- DIN CICLUL ( CÎNTAREA OMULUI 1956 )



Te urmăresc prin veacuri, prin vîrste și milenii,
încă de cînd spinarea ți-o-ncovoiai pe brînci,
Cînd, speriat și singur, tîrîș printre vedenii,
Umblai numai să cauți culcuș sau să mănînci.



Însoțitoarea mută-n odihnă și mișcare
Și copie leită, croită pe tipar,
Ne-nghesuiam alături, ciuliți în ascultare,
La pasu-n frunze-al fiarei flămînde, greu și rar.



Ascunși prin gropi și scorburi, alăturea de tine,
Tu nu știai că sîntem într-unul singur doi,
Împreunați pe viață din două firi străine
Prin șubreda urzeală de aer dintre noi.



Sînt umbra ta, de-a pururi de om nedespărțită,
Cu linia schițată aceeași de contur,
Pe pulberea fierbinte și-n cremenea tocită,
Ca un păianjen negru ce-ți umblă împrejur.



Sînt petecul de noapte, dat ție din născare,
Și ies și intru-n tine în zori și în amurg.
Din mine vii și-n mine te-ntorci, în bezna mare,
Firimițată-n oameni și-n zilele ce curg.



În mine-i scris destinul cu slove nevăzute.
Ghicește-ți-l, să-l afli, de-ți este plin sau gol.
Țîțînele zidite alunecă tăcute,
De-abia lăsînd să treacă un fum, ca un simbol.