PÎNĂ ATUNCI
Pînă-n sfîrșit, să nu uiți măreața sărbătoare,
Cînd te-ai sculat din pulberi deodată în picioare,
Privirea ta tîrîșă și-mpiedicată-n tină
Primi din depărtare întîia ei lumină,
Și-odată dezlegată de mîl și de tărînă,
Ajunse scrutătoare, senină și stăpînă.
Erai o rădăcină și nici de-abia un trunchi :
Ai zmuls-o de sub tine și-ai frînt-o pe genughi,
Și slobod de osînda de rob încremenit
Te-ai desfăcut de locul osîndei și-ai pornit,
Și cumpănit pe cîte o talpă și-un cîlcîi,
Ai fost pe verticală înaltă cel dintîi.
Îți ridicaseși capul de jos, chemat de soare,
Și începu îndată și cugetul să-ți zboare.
Tu ți-ai învins pămîntul, mormîntul și destinul.
Se învinsese omul neașteptat, străinul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...