CE ȘOPTEȘTI ATÎT DE TAINIC...
Ce șoptești atît de tainic,
Tu, izvor de cînturi dulci ?
Repezind bălaia undă,
Floarea țărmului o smulgi
Și o duci, o duci cu tine,
Vijîind încet pe prund ;
Ale tale unde floare
Cine știind unde-o ascund ?
Astfel trece și viața-mi,
Dar o floare-n valu-i nu e,
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimăruie, nimăruie.
Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munți ;
Scrisă-i soarta mea în creții
Întristatei mele frunți.
Numai colo unde teiul
Lasă floarea-i la pămînt,
Eu încep să mișc din buze
Și trimit cuvinte-n vînt.
Vis nebun, deșarte vorbe !
Floarea cade, rece cîntu-i
Și eu știu numai atîta
C-aș dori odat` să mîntui !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...