Poezia Cînd Te-am Văzut, Verena... de Mihai Eminescu

CÎND TE-AM VĂZUT, VERENA...


Cînd te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi :
Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zîmbirea ta din treacăt
Prin ușile gîndirei, cămara tristei inemi.


Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gîndurilor sînge și sufletu-n cîntare-mi ;
Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.


Te miri atunci, crăiasă, cînd tu zîmbești, că tac :
Eu idolul mîndru scot ochii  blînzi de șerpe,
La rodul gurii tale gîndirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.


Și pielea de deasupra și buzele le tai.
Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,
Din sînge și din flegmă scîrbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi ? Vai !


Nu-mi mrejuiai  gîndirea cu perii tăi cei deși,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gînd vrodinioară ;
Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.


Oricît fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Și blîndă ca un înger de-ai fi cîntat în psalme,
Sau dacă o heteră jucînd băteai din palme,
Priveam de o potrivă c-un rece ochi de mort.


De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mînia s-o întărt,
Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșert
De muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.


Ușor te biruiește poftirea frumuseții,
Ziceam - și o privire din arcul cel cu gene
Te-nvață crud durerea ființei pămîntene
Și-n inimă îți bagă el viermele vieții.


Venin e sărutarea păgînei zîne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii -
Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.


Decît să-ntind privirea-mi, ca mîni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porțile acestea mi-oi pune mîna strajă.
De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.