Poezia Rime Alegorice de Mihai Eminescu

       RIME ALEGORICE


Corabia vieții-mi, grea de gînduri
De stînca morții risipită-n scînduri,
A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă
Și se izbesc într-însa rînduri-rînduri.


Iar eu pe-un țărm pustiu murii în pace.
Deasupra frunții-mi luna-n nouri zace,
Trecînd încet pustiile Saharei
Și luminînd o lume care tace.


La miezul nopții vezi pustia plană
Născînd de suptu-i mîndră caravană
De morți în văluri lungi și, trează,
Mergînd încet spre-un vis : Fata-morgana.


Într-adevăr :adînca depărtare
Arată un palat numai splendoare
Printre ferești pătrunde o lumină ;
Perdelele-i păreau muiate-n soare.


De prin deșerturi lungi și depărtate,
În șiruri vin scheletele uscate.
Pustiu-atunci cu caravane-sate,
Dormea ca mort sub luna care bate.


O caravană lîngă mine trece,
Naintea ei vine-o suflare rece.
În șiruri lungi se strecur și se strecur :
Eu număr unul, număr doisprezece.


Un chip atuncea de pe cal coboară.
La mine-ndreaptă-a lui privire-amară
Și fața slabă, tristă, adîncită
Ș-osoasa mînă o întinde-avară.


Dar să mă mișc nu am nicicum putere,
Căci țapăn mort eram și fără vrere.
Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate,
Deși prin ele eu aveam vedere.


Iar umbra-n vălu-i de mătase sură
D-urechea mea și-apropie-a ei gură
Și-mi spune lin și-ncet povestea mare,
Ce ca un rîu etern în minte-mi cură :


,,Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare
Și om cu ochii vii de-o vede moare ;
Iar celor morți, lumina lor adîncă,
Li dă viața nopții trecătoare.


Deci vin și tu pe un schelet să-ncalici,
Să vezi palatu-i ăn lumini opalici ;
De șirul nostru să te ții în urmă
Pîn` la grădina ei cu flori italici.


Și iată vălul meu ți-l dau - pe față
Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheață,
Ca nu cumva să se topească iute
De a privirei ei tiranică dulceață."


Mă sui și plec... o umbră sunt din basme
Și o fantasmă sunt între fantasme,
Prin mîna mea de o ridic se vede
Ca și prin corpul străvezieiiasme.


Din ce în ce cu toții se apropii.
Grădini lucesc și flori creșteau cu snopii,
Iar roua curge în briliante umezi -
Din crengi de arbori luminează stropii.


Pe scări de marmur ne suim cu toții
Și morții-și caut prin coloane soții;
Sunt tineri unii ca iubirea moartă,
Iar alții au barbe albe ca preoții.


Dar toți cu toții sunt de om ruine
Și risipiți din cîrduri debuine
Au fost găsit amara, cruda moarte
Într-un pustiu arzînd și fără fine.


Vorbesc încet... ca-n somn... și vorba sună
Ca frunze-uscate cari vîntu-adună,
Sau ca murmul cel vrăjit de ape
Cînd peste codri-apare blonda lună.


Deodată-n două șirul se desface.
În fund apare-un mîndru chip ce tace ;
Cu roșii flori de mac în păru-i negru,
Cu ochii-nchiși un semn cu mîna-mi face.


Eu o urmezprin galerii înalte.
Izvoarele vii din vase stau să salte
Și lîngă ele nimfele de marmur,
Făpturi cerești unor măiestre dalte.


Pe lucii muri auritele pilastre.
În jurul lor sunt așezate glastre,
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre


Și pe ferești perdele de purpură.
Un miros răcoros simțirea-mi fură ;
Deschisă lin e ușa unei sale.
Și noi minuni uimiții ochi văzură.


Un picior a-nflorit plafondul, murii,
Cu basme mîndre, cu frumoase hurii
Și din cățui de-argint, copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.


Iar pe-un divan, ascuns între perdele
Albastre, înfoiate și cu stele,
Ședea regina basmelor măiastră -
Lumină lumea gîndurilor mele.


Ea înșiră mărgăritare-n poale
Și pe-un covor persan, frumos și moale,
Ea-ntinde surîzînd ca-n vis și leneș
A ei ei picioare de zăpadă - goale


Ochii adînci ca două basme-arabe
Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe,
Cum împăratul Solomon îi scrie,
Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.


Cu ochi pe jumătate-nchiși surîde :
-Deși privirea-mi pe cei vii ucide,
Te uită lung la mine, ti, ce mort ești,
Pîn-al tău suflet ochii va deschide.


L-al tău mormînt tu ești în pragul porții,
Dar să te stingi nu este voia sorții,
Ci-n fața mea să lași încet să-ți cadă
De pe-ai tăi ochi de gheață vălul morții.


Îngenuchind atunci am zis în sine-mi :
,,O, dulce chip, cu mîna fruntea ține-mi
Și de pe ochi ia-mi vălul trist și rece,
Căci simt bătaia renviatei inimi."


Și de pe ochii-mi cade ceața sură
Și noi minuni uimiți ochi văzură,
Căci înaintea mea stai vrăjitoare
Și basmu-asculți cu zîmbetul pe gură.


Ș-atuncea pier anticele portale.
În jurul meu iluminate sale
Și-n loc morți ființe vii, ce vesel,
Cu hohot  rîd - serbează baschanale.


Unde-s acum fantasticele șeme
Prin care luna străbătea-ntr-o vreme?
Acele mii risipuri din pustie
Trăiesc... nici unul moartea nu și-o teme.


Cînd ar avea moartea o vecinicie
De-amor, de viață și de nebunie,
Ei nu s-ar veseli atît de tare
Precum o fac în astă moarte vie.


Ici vezi femeia plină și bălaie
Ce lasă-ncet să cadă a ei straie ;
Zîmbind rămîne-n mijlocul mulțimei
Precum ar fi ieșit din caldă baie.


Ici una oacheșă se-ntinde-alene
În brațu-unui bărbat ce, de sub gene,
Ș-aruncă ochi-ntunecoși, sălbateci,
Setoși de patimi c-ale unei hiene.


Iar una stă cu ochii ei să soarbă
Pe-un vechi ostaș cu-ntunecime oarbă
Și degetele fine ca de ceară
Și-mpleticește-n-a lui neagră barbă.


Un rîs, un chiot, o vuire multă -
Cu toții strigă, nimeni nu ascultă ;
Ocări frenetici sunt o desmierdare
Și desmierdarea deveni insultă.


Toți se iubesc - ș-o spun în gura mare.
Toți au făcut din viața sărbătoare :
De măști rîzînde lumea este plină,
De comedianți și de femei ușoare.


Murmure doar s-aud de prin unghere,
Unde cu glasul blînd amantul cere,
Pe cînd iubita gara ei, uscată
De sărutări, deschide la plăcere.


Ce-i lumea asta mă întreb acuma :
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu rîs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?


,,Ba nu - răspunse-atunci Șeherazade-
Nu, nu îi vezi așa precum se cade ;
Viața lor un vis al morții este,
Azi pradă ei iar mîni ea o să-i prade.


Ce afli-n lume ? mii de generații,
Popoare mîndre sau obscure nații
De mult periră și pe-a lor cenușă
Trăiește... cine?... ei! înmormîntații.


Moarte și viață, foaie-n două fețe :
Căci moartea e izvorul de viețe,
Iar viața este rîul ce se-nfundă
În regiunea nepătrunsei cețe.


Femeia goală, cufundată-n perne,
Frumusețea ei privirilor așterne ;
Nu crede, tu, că moare vre odată,
Căci e ca umbra unei vieți eterne.


Iubirea ta-i viață - a ei iubire
E viață iar și iar de omenire.
Voința ei ș-a ta de se-mpreună,
Atunci e suflet  în întreaga fire."