CHEMAREA ÎNĂLȚĂRII
Chemarea înălțării ca spicul se-mplinise.
Tărîmurile toate te așteptau deschise
Și te mutai pe ele în voia ta deplină,
Scăpat de-nțelenirea pe loc și rădăcină.
De-o fire cu țărîna, dar dezlegat de lut,
Ai început o lume din nou de la-nceput.
Strein în pribegie, plăpînd și venetic,
Erai cît fărîma de fulg și de nimic,
O coajă de tărîțe, o țandără, o pleavă.
Bălan și gol, făptura parcă-ți era bolnavă.
Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,
Tu singur rămăseseși pe lume gol la piele,
Cel mai gingàș, mai fraged la trup și oropsit ;
Doar umbra, drept cămașă, pe piept nu ți-a lipsit.
Dihănii în cojoace cu ghiare, colți și coarne,
Pîndeau să te răstoarne :
O lingură de sînge într-un plămăd de carne.
Între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă,
Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă,
Căci potrivit cu ele și-oriunde te așez
Erai nici cît o boabă de mei ori de orez.
Erai, ca pe-o hlamidă de purpură, o scamă,
Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă,
O copcă rătăcită printre frînturi mărunte.
Încă-ncîlcită-n ceață, în cîlți și-n amănunte,
Își și visa nădejdea, dormind, să puie-n jug
Cu vitele pămîntul, cît e de lung, la plug,
Și se ivi, odată cu omul slobod, munca.
Din pravila ei aspiră, el își făcu porunca
De fiecare clipă, simțind întîi, cu frică,
În el nebănuite puteri că se ridică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...