Poezia Viața de Mihai Eminescu

              VIAȚA


Cînd aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii -
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”
Noaptea scînteiază cu-a mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strîmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, rîs și plînset sună în urechi ;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin ziduri deșarte.



Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune ață-n ac ;
Fața ei e slabă de-o paloare crudă,
Degetele repezi poartă acul fin :
Ea își coase ochii într-un tort de in ;
Vînătă-i e buza, lipsită de sînge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge.



La ce oare dînsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă ?
Din zori pînă-n noaptea neagră și tîrzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează... ș-abia pîne goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.



Negustoru-și pune pînzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pînza-i coase ;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mînă slabă ;
Pînze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi ;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.



Cînd îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plîngi de milă ;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără nici un reazem, care nu așteaptă
Decît moartea care singură e dreaptă...



În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce știi cum - în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche ;
Deschizînd fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare :
O insectă-umană, una zburătoare.



Fata stînd pe gînduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i  s-anină,
Ca și cînd i-ar zice : „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare ?
Căci tu ești frumoasă chiar ca și o sfîntă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă”.



Într-o zi, copila moare : se-nțelege,
Moartea nu mai știe mînile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adîncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in !



Fereastra-i deschisă : primăvara plină
Pătrunde printr-însa ; dar biata albină
În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Înconjură capul și gurița moartă ;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...



Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”

Poezia Viața de Mihai Eminescu

              VIAȚA


Cînd aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii -
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”
Noaptea scînteiază cu-a mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strîmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, rîs și plînset sună în urechi ;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin ziduri deșarte.



Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune ață-n ac ;
Fața ei e slabă de-o paloare crudă,
Degetele repezi poartă acul fin :
Ea își coase ochii într-un tort de in ;
Vînătă-i e buza, lipsită de sînge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge.



La ce oare dînsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă ?
Din zori pînă-n noaptea neagră și tîrzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează... ș-abia pîne goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.



Negustoru-și pune pînzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pînza-i coase ;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mînă slabă ;
Pînze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi ;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.



Cînd îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plîngi de milă ;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără nici un reazem, care nu așteaptă
Decît moartea care singură e dreaptă...



În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce știi cum - în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche ;
Deschizînd fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare :
O insectă-umană, una zburătoare.



Fata stînd pe gînduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i  s-anină,
Ca și cînd i-ar zice : „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare ?
Căci tu ești frumoasă chiar ca și o sfîntă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă”.



Într-o zi, copila moare : se-nțelege,
Moartea nu mai știe mînile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adîncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in !



Fereastra-i deschisă : primăvara plină
Pătrunde printr-însa ; dar biata albină
În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Înconjură capul și gurița moartă ;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...



Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”

Poezia Atotștiutoarele de Lucian Blaga

ATOTȘTIUTOARELE



Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc
despre lucruri. Cît țin hotarele
ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc.
Suntem împrejmuiți de atotștiutoarele.



Ne sunt acoperite viața și patima.
Lucrurile însă, ele ne știu. Ia aminte :
drumul ne știe secretele ținte,
vîntul cunoaște cît de sărată e lacrima.




Prin suferinți, dintr-un loc într-altul, prin arderi
ne purtăm îndoielnică firea.
Noi ne cunoaștem doar golul, aleanul.
Lucrurile ne ghicesc împlinirea.




Înaintarăm - pînă-n zăpezi, prin amară
vreme, și încă nu știm că iubim.
Dar apa, dar apa în care de sus
de pe pod ne-oglindim, o știe de astă-vară.

Poezia Atotștiutoarele de Lucian Blaga

ATOTȘTIUTOARELE



Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc
despre lucruri. Cît țin hotarele
ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc.
Suntem împrejmuiți de atotștiutoarele.



Ne sunt acoperite viața și patima.
Lucrurile însă, ele ne știu. Ia aminte :
drumul ne știe secretele ținte,
vîntul cunoaște cît de sărată e lacrima.




Prin suferinți, dintr-un loc într-altul, prin arderi
ne purtăm îndoielnică firea.
Noi ne cunoaștem doar golul, aleanul.
Lucrurile ne ghicesc împlinirea.




Înaintarăm - pînă-n zăpezi, prin amară
vreme, și încă nu știm că iubim.
Dar apa, dar apa în care de sus
de pe pod ne-oglindim, o știe de astă-vară.