Poezia Viața de Mihai Eminescu

              VIAȚA


Cînd aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncise și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii -
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”
Noaptea scînteiază cu-a mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strîmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, rîs și plînset sună în urechi ;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin ziduri deșarte.



Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune ață-n ac ;
Fața ei e slabă de-o paloare crudă,
Degetele repezi poartă acul fin :
Ea își coase ochii într-un tort de in ;
Vînătă-i e buza, lipsită de sînge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge.



La ce oare dînsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană și slabă,
De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă ?
Din zori pînă-n noaptea neagră și tîrzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează... ș-abia pîne goală,
Frig și insomnie, lacrime și boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe.



Negustoru-și pune pînzele-nainte,
Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopțile celor care pînza-i coase ;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
În cusut în lacrimi de o mînă slabă ;
Pînze moi în care se țesură zile,
Vederea și somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi ;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.



Cînd îți trec prin minte acestea, copilă,
Te uiți în oglindă și îți plîngi de milă ;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte
Pe nefericita, dulce și cuminte,
Fără nici un reazem, care nu așteaptă
Decît moartea care singură e dreaptă...



În această viață de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită - ce știi cum - în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche ;
Deschizînd fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă și să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare :
O insectă-umană, una zburătoare.



Fata stînd pe gînduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i  s-anină,
Ca și cînd i-ar zice : „Au nu știi tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare ?
Căci tu ești frumoasă chiar ca și o sfîntă,
Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă”.



Într-o zi, copila moare : se-nțelege,
Moartea nu mai știe mînile să lege.
În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă
Era adîncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in !



Fereastra-i deschisă : primăvara plină
Pătrunde printr-însa ; dar biata albină
În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Înconjură capul și gurița moartă ;
Ea zboară aproape și tot mai aproape,
Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...



Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,
Povestind că viața e calea durerii
Și că pocăința urmează plăcerii,
Mă întreb : „Acesta poate ca să știe
Cum este viața, cum cată să fie ?”