Poezia Un Om De Stat de Mihai Eminescu

      UN OM DE STAT

           Wernicke, 1697


Un om de stat, ce multe îți promite,
Să nu-i arăți că tu nu-i dai credință,
Ci-i mulțămește cu-nchinări smerite.


Ca să nu-și dea prea mult silință,
Te fă că crezi orice el o să-ți zică.
Ajută-l însuți tu, ca să te mință :


Destul folos, dacă ăcar, nu-ți strică.

Poezia Stau În Cerdacul Tău... de Mihai Eminescu

        STAU ÎN CERDACUL TĂU...


Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vîntul mișcă arborii-n grădină.


Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mîna ta cea fină
În val de aur părul despletind.


L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visînd pieptarul de la sîn,
Încet te-ardici și sufli-n lumînare...


Deasupră-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămîn,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.

Poezia Stelele-n Cer de Mihai Eminescu

STELELE-N CER


Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor,
Pînă ce pier.


După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;


Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.


Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.


Zbori ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere -
Asta e tot...


Floare de crîng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stîng.


Orice noroc
Și-ntinde-aripele,
Gonit de clipele
Stării pe loc.


Pînă nu mor,
Pleacă-te îngere,
La trista-mi plîngere
Plină de-amor.


Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat ?

Poezia O,-Nțelepciune, Ai Aripi De Ceapă ! de Mihai Eminescu

O,-NȚELEPCIUNE, AI ARIPI DE CEAPĂ



Ce mîni subțiri s-apucă de perdele
Și într-o parte timide le trag !
În umbra dulce, după vechi zâbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Lucește luna printre mii de stele,
Suspină vîntu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mîngîiați de vînt -
Lumini pe ape, neguri pe pămînt.



O,-nțelepciune, ai aripi de ceară !
Ne-ai luat tot făr` să ne dai nimic,
Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Și totuși eu în ceruri te ridic :
M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte,
Căci orice-ar fi ce ne așteaptă - moarte !



Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai brațul sculptorului grec,
Oricît oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice.
Genunchiul, gîndul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă :
Piedută-i a naturii sfîntă limbă.



În viața mea - un rai în asfințire -
Se scuturau flori albe de migdal ;
Un vis purtam în fiece gîndire,
Cum lacul poartă-o stea pe orice val ;
[A zorilor suavă înflorire
Se prelungea pînă-n amurgul pal,]
În văi de vis, în codri plini de cînturi,
Atîrnau arfe îngerești pe vînturi.



Și tot ce codrul a gîndit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun : izvorul lunecînd la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în rîsul meu, în plînsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.



În van cat întregimea vieții mele
Și armonia dulcii tinereți ;
Cu-a tale lumii, cu mii de mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveți ;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipsește viața acestei vieți ;
Ce-a fost frumos e zi numai părere -
Cînd nu mai crezi, să cînți mai ai putere ?



Și dacă nu-i nimic decît părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar - amăgitor ;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca niște nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.



Suntem nențelese literele vremii
Oricît ai adînci semnul lor șters ?
Suntem plecați sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers ?
Suntem numai spre-a da viață problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers ?
Și orice loc și orice timp, oriunde,
Același vecinice-ntrebări ascnde ?