Poezia Renunțare de Mihai Eminescu

                    RENUNȚARE


Aș vrea să am pămîntul și marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii și armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mîna semn de-oi face
Să-și miște răsăritul popoarele încoace ;
Sălbatecele oarde să curgă rîuri-rîuri,
Din codri răscolite, stîrnite din pustiuri ;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un rîu de scînteiere lucească lănci și săbii,
Iar marea se-nspăimînte de negrele-mi corăbii.


Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoți :- un monstru ce se-nchină,
Cînd oardele-i barbare duc moarte și ruină.
Ruga-mă-voi cu mîna uscată ținînd strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana ;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,
Cînd gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetățile în flăcări și țările deșerte...
Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume ,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.


Și tot ce-ncîntă ochii cu mii de frumuseți,
Tot ce pămînt are și marea mai de preț,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simțindu-mă în minte stăpîn al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Și raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană
Și descriindu-ți toată puterea fără seamă
Să-ți zic : - Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă !


Nu mă iubi ! Ca robul să fiu pe lîngă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoștenit de toate, la viața adbicînd,
Să nu-mi rămînă-n minte decît un singur gînd :
C-am aruncat un sceptru, cu dînsul lumea-ntreagă,
Păstrîndu-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă ;
Înamorați de tine rămîne ochii-mi triști
Și vecinic urmărească, cum, marmură, te miști.
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdia să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.

Poezia Renunțare de Mihai Eminescu

                    RENUNȚARE


Aș vrea să am pămîntul și marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii și armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mîna semn de-oi face
Să-și miște răsăritul popoarele încoace ;
Sălbatecele oarde să curgă rîuri-rîuri,
Din codri răscolite, stîrnite din pustiuri ;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un rîu de scînteiere lucească lănci și săbii,
Iar marea se-nspăimînte de negrele-mi corăbii.


Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoți :- un monstru ce se-nchină,
Cînd oardele-i barbare duc moarte și ruină.
Ruga-mă-voi cu mîna uscată ținînd strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana ;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,
Cînd gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetățile în flăcări și țările deșerte...
Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume ,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.


Și tot ce-ncîntă ochii cu mii de frumuseți,
Tot ce pămînt are și marea mai de preț,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simțindu-mă în minte stăpîn al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Și raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană
Și descriindu-ți toată puterea fără seamă
Să-ți zic : - Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă !


Nu mă iubi ! Ca robul să fiu pe lîngă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoștenit de toate, la viața adbicînd,
Să nu-mi rămînă-n minte decît un singur gînd :
C-am aruncat un sceptru, cu dînsul lumea-ntreagă,
Păstrîndu-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă ;
Înamorați de tine rămîne ochii-mi triști
Și vecinic urmărească, cum, marmură, te miști.
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdia să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.

Poezia Apari Să Dai Lumină de Mihai Eminescu

       APARI SĂ DAI LUMINĂ


Apari să dai lumină arcatelor ferești,
Să văz în templu-i zînă cu farmece cerești.
Prin vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți !


Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gîtului tău gol,
La dulcea rotunzire a sînilor ce cresc,
La noaptea cea adîncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că privirea-mi tăcînd te înfiori...
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători !


Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfînt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cînt,
Să mor de-ntîia rază din ochii tăi cei reci...
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci !


Ca iarna cea eternă a nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul vicol al morții cei de veci...
Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci !


Din lumea de mizerii și fără de-nțeles
Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pămîntului s-adorm,
Încît numai de nume îmi pare că exist...
Tu doar răsai c-un zîmbet în visul meu cel trist !


Cu ochii tăi de înger mă mîngîi și mă minți,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăier,
Căci este umbra blîndă-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe cînd treci !


Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,
Măcar să am de-acuma o sută de vieți,
Căci sufetu-mi de-atuncea e-atît de-ntunecat...
Doar ochii tă de înger în visul meu străbat !


Ca toamna cea tîrzie e viața mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad,
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul și urîtul de-a pururi mă cuprind...
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind !


Precum corăbii negre se leagănă de vînt
Cu pînzele-atîrnate departe de pămînt,
Cum între cer și mare trec pasările stol,
Trec gîndurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări...
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.


Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi ;
Cînd ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist !


Dar  te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mîndră, tot mai mîndră la fiecare pas...
Visez, ori e aievea ? Tu ești în adevăr !
Tu treci cu mîna albă prin vițele de păr ?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept.
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept !

Poezia Apari Să Dai Lumină de Mihai Eminescu

       APARI SĂ DAI LUMINĂ


Apari să dai lumină arcatelor ferești,
Să văz în templu-i zînă cu farmece cerești.
Prin vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți !


Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gîtului tău gol,
La dulcea rotunzire a sînilor ce cresc,
La noaptea cea adîncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că privirea-mi tăcînd te înfiori...
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători !


Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfînt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cînt,
Să mor de-ntîia rază din ochii tăi cei reci...
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci !


Ca iarna cea eternă a nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul vicol al morții cei de veci...
Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci !


Din lumea de mizerii și fără de-nțeles
Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pămîntului s-adorm,
Încît numai de nume îmi pare că exist...
Tu doar răsai c-un zîmbet în visul meu cel trist !


Cu ochii tăi de înger mă mîngîi și mă minți,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăier,
Căci este umbra blîndă-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe cînd treci !


Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,
Măcar să am de-acuma o sută de vieți,
Căci sufetu-mi de-atuncea e-atît de-ntunecat...
Doar ochii tă de înger în visul meu străbat !


Ca toamna cea tîrzie e viața mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad,
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul și urîtul de-a pururi mă cuprind...
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind !


Precum corăbii negre se leagănă de vînt
Cu pînzele-atîrnate departe de pămînt,
Cum între cer și mare trec pasările stol,
Trec gîndurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări...
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.


Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi ;
Cînd ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist !


Dar  te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mîndră, tot mai mîndră la fiecare pas...
Visez, ori e aievea ? Tu ești în adevăr !
Tu treci cu mîna albă prin vițele de păr ?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept.
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept !