Poezia Renunțare de Mihai Eminescu

                    RENUNȚARE


Aș vrea să am pămîntul și marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii și armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mîna semn de-oi face
Să-și miște răsăritul popoarele încoace ;
Sălbatecele oarde să curgă rîuri-rîuri,
Din codri răscolite, stîrnite din pustiuri ;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un rîu de scînteiere lucească lănci și săbii,
Iar marea se-nspăimînte de negrele-mi corăbii.


Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoți :- un monstru ce se-nchină,
Cînd oardele-i barbare duc moarte și ruină.
Ruga-mă-voi cu mîna uscată ținînd strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana ;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,
Cînd gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetățile în flăcări și țările deșerte...
Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume ,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.


Și tot ce-ncîntă ochii cu mii de frumuseți,
Tot ce pămînt are și marea mai de preț,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simțindu-mă în minte stăpîn al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Și raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană
Și descriindu-ți toată puterea fără seamă
Să-ți zic : - Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă !


Nu mă iubi ! Ca robul să fiu pe lîngă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoștenit de toate, la viața adbicînd,
Să nu-mi rămînă-n minte decît un singur gînd :
C-am aruncat un sceptru, cu dînsul lumea-ntreagă,
Păstrîndu-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă ;
Înamorați de tine rămîne ochii-mi triști
Și vecinic urmărească, cum, marmură, te miști.
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdia să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.

Poezia Apari Să Dai Lumină de Mihai Eminescu

       APARI SĂ DAI LUMINĂ


Apari să dai lumină arcatelor ferești,
Să văz în templu-i zînă cu farmece cerești.
Prin vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți !


Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gîtului tău gol,
La dulcea rotunzire a sînilor ce cresc,
La noaptea cea adîncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că privirea-mi tăcînd te înfiori...
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători !


Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfînt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cînt,
Să mor de-ntîia rază din ochii tăi cei reci...
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci !


Ca iarna cea eternă a nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul vicol al morții cei de veci...
Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci !


Din lumea de mizerii și fără de-nțeles
Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pămîntului s-adorm,
Încît numai de nume îmi pare că exist...
Tu doar răsai c-un zîmbet în visul meu cel trist !


Cu ochii tăi de înger mă mîngîi și mă minți,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăier,
Căci este umbra blîndă-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe cînd treci !


Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,
Măcar să am de-acuma o sută de vieți,
Căci sufetu-mi de-atuncea e-atît de-ntunecat...
Doar ochii tă de înger în visul meu străbat !


Ca toamna cea tîrzie e viața mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad,
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul și urîtul de-a pururi mă cuprind...
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind !


Precum corăbii negre se leagănă de vînt
Cu pînzele-atîrnate departe de pămînt,
Cum între cer și mare trec pasările stol,
Trec gîndurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări...
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.


Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi ;
Cînd ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist !


Dar  te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mîndră, tot mai mîndră la fiecare pas...
Visez, ori e aievea ? Tu ești în adevăr !
Tu treci cu mîna albă prin vițele de păr ?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept.
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept !

Poezia Dona Sol de Mihai Eminescu

          DONA SOL


Te rog rămîi o clipă încă
Ca să te strîng duios la piept.
Din fericirea mea adîncă
Aș vrea să nu mă mai deștept.
Și totuși, luna iese-n zare,
Albește zidul nalt și gol...
Dă-mi cea din urmă sărutare
Și încă una, dona Sol !


Mă-întreb cu ochiul tău cuminte
Unde mă duc și ce mă fac,
Cînd de pe ceruri stele sfinte
Pătrund în codru, bat în lac.

............................................

Au nu ești tu la înălțime
Ca steaua vecinicului pol ?...
Pe mine nu mă știe nime
Nici chiar tu însăți, dona Sol.


Ades cînd frunzele pe cracă
Șoptesc ca zgomotul de guri
Ce se sărută și se-mpacă
În umbr-adîncă de păduri,
Eu stau unde pătrunde luna
Pe alb izvor, sunînd domol ;
De cîntă păsările-ntr-una,
De tine-mi cîntă dona Sol.


Și peoglinda mișcătoare
Stau de privesc un straniu joc:
E apa pururi călătoare
Pe chipu-mi ce rămîne-n loc,
S-au desprimăvărat pădurea,
Suspină păsările-n stol...
Și numai eu, gîndind aiurea,
Gîndesc la tine, dona Sol.


De ce doresc singurătate
Și glasul tainic de izvor,
De ce cînd codrul frunza-și bate
Adorm pe verdele-i covor ?
Ca prin lumina cea rărită
Prin umbra moale de [pristol]
Să mi s-arate liniștită
A ta ivire, dona Sol.


Să văz cum mîna ta îndoaie
În arc o ramură de fag
Și ca Diana cea bălaie
Îți faci în codru mîndru prag ;
Săgeți de aur pe-al tău umăr,
Gonești vînatul tău în stol,
Dar peste frunze făr` de număr
Nu-mi lași o urmă, dona Sol.


Chiar de luceafărul de seară
Te tem, căci dulce arde el
Cînd treci frumoasă și ușoară
În umbra negrului castel...
De aș zăcea rănit de moarte
Într-un genunchi eu tot mă scol ;
Tinzîndu-mi dreapta de departe
Mă-nchin la tine, dona Sol.

.............................................

Cînd luna trece în uimire
Spre-a face-al mărilor ocol,
Ea, luminînd a mea iubire,
Te lumineze, dona Sol.

Poezia Ca Și Stoa Ce Pretinde... de Mihai Eminescu

CA ȘI STOA CE PRETINDE


Ca și Stoa, ce pretinde
Să fim mîndri și integri,
Cînd plutesc deasupra noastră
Cu-a lor visuri ochi negi ;


Ca și basmele păgîne
De iubire ceard chimeric
Cu nesațiul lor de visuri
Și cu-atîta întuneric ;


Cînd atrași de a lor noapte
Ne suntem străini de lume,
Duși pe marginea uitării
De-un avînt fără de nume ;


Cînd gîndirea nu mai este
Și cînd inima e tristă
Și afară de-acel farmec
Cînd nimic nu mai există :


Părăsesc și veac și țară
Pentru umeri de femeie
Și o rog astfel în jețu-i
Dulce locului să steie,


Să mă pierd privind-o vecinic
De la creștet la picioare,
Mîndră ca o-mpărăteasă,
Caldă, cu senin de soare,


De pe ochii-i se ridice
Languroase lunge gene,
Să-ngenunchi naintea zînei
Venus Anadyomene,


Genele dînd întuneric
Voluptos căutării,
Iar gropițele cochete
Dulci rîd la mijlocul gurii.