Poezia Renunțare de Mihai Eminescu

                    RENUNȚARE


Aș vrea să am pămîntul și marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii și armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mîna semn de-oi face
Să-și miște răsăritul popoarele încoace ;
Sălbatecele oarde să curgă rîuri-rîuri,
Din codri răscolite, stîrnite din pustiuri ;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un rîu de scînteiere lucească lănci și săbii,
Iar marea se-nspăimînte de negrele-mi corăbii.


Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.
Privească-m-atunci preoți :- un monstru ce se-nchină,
Cînd oardele-i barbare duc moarte și ruină.
Ruga-mă-voi cu mîna uscată ținînd strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana ;
Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul,
Cînd gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetățile în flăcări și țările deșerte...
Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume ,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.


Și tot ce-ncîntă ochii cu mii de frumuseți,
Tot ce pămînt are și marea mai de preț,
Grămezi să steie toate la mine în comori.
Alăturea cu ele să trec nepăsători,
Simțindu-mă în minte stăpîn al lumii-ntregi,
Un zeu în omenire, un soare între regi
Și raze să reverse din frunte-a mea coroană...
Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană
Și descriindu-ți toată puterea fără seamă
Să-ți zic : - Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă !


Nu mă iubi ! Ca robul să fiu pe lîngă tine,
De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmoștenit de toate, la viața adbicînd,
Să nu-mi rămînă-n minte decît un singur gînd :
C-am aruncat un sceptru, cu dînsul lumea-ntreagă,
Păstrîndu-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă ;
Înamorați de tine rămîne ochii-mi triști
Și vecinic urmărească, cum, marmură, te miști.
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-al genei tale tremur nădejdia să mi-o prind,
Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.