Poezia Nu Mă-nțelegi de Mihai Eminescu

        NU MĂ-NȚELEGI


În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind,
În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind,
Și în senin de stele durerile să-mi ferec
Pîn` nu s-o stinge umbra iar dulce-n întuneric ?


Și azi cînd a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice îți face o podoabă,
Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mîndri scînteie în afară,
Încît de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lor adîncă ;
Azi - cînd a mea iubire e-atîta de curată,
Ca aura de care tu ești împresurată,
Ca stea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Cînd sufletu-mi atîrnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei
Și viețile-amîndoror s-amestecă-n întreg,
Cînd înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.


Să treacă înflorirea de-un vînt al recii ierne,
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,
Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea - frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simțirea ce te-au făcut o zeie,
Să fii - încîntătoare - dar numai o femeie,
Ș-atunci să-mi zici : - Privirea ce-atît ai adorat-o
E-încă tot senină, fermecătoare... Iat-o !?


E încă tot !... Avea-vei în ochii-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți ?
Voi fi supus duioasei, pierdutei mele vieți ?
Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci ?


Au nu știi tu ce suntem ? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvîrlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gîndirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca paserile mării.
Și ce rămîne-n urmă în noi decît obscura
Și oarba suferință ce bîntuie natura ?


Și azi cînd am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
Pe schelea lumii noastre urîte și-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta - un rai, o primăvară,
Și-n codri plini de umbră lucire de izvoare -
Azi, cînd ețti prea mult înger și prea puțin femeie,
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gîndirea, căci nu mă înțelegi.