Poezia Sergentul de Vasile Alecsandri

  SERGENTUL

                                    
Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
,,Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors  acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,
Şi-n ochii lui de vultura dânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Călică-i era haina, dar strălucea pe ea
Şi crucea ,,Sfântul Gheorghe" ş-a ,,României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă-mpărătească
Mergând voios la plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în peptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă,
Deodat' el dă cu ochii de sarbedul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea ,,Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede.
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţă: ,, De unde vii, străine?"
,,Vin tocmai de la Plevna." ,,Cum e acolo?" ,,Bine."
Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?"
,,Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat."
Dar pentru care  fapte?" ,, Ştiu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei... şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ..."
,,Dar ce rang ai, voinice?" ,,Am rang... de dorobanţ!"
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.
                                                                         
                                                                                  



                                                                                 Mirceşti, decembrie 1877

    
                                                             
                                                               

Poezia Sergentul de Vasile Alecsandri

  SERGENTUL

                                    
Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
,,Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors  acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,
Şi-n ochii lui de vultura dânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Călică-i era haina, dar strălucea pe ea
Şi crucea ,,Sfântul Gheorghe" ş-a ,,României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă-mpărătească
Mergând voios la plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în peptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă,
Deodat' el dă cu ochii de sarbedul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea ,,Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede.
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţă: ,, De unde vii, străine?"
,,Vin tocmai de la Plevna." ,,Cum e acolo?" ,,Bine."
Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?"
,,Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat."
Dar pentru care  fapte?" ,, Ştiu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei... şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ..."
,,Dar ce rang ai, voinice?" ,,Am rang... de dorobanţ!"
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.
                                                                         
                                                                                  



                                                                                 Mirceşti, decembrie 1877

    
                                                             
                                                               

Poezia Poem despre viața tainică a femeii de Nichita Stănescu

POEM DESPRE VIAȚA TAINICĂ A FEMEII

                  I

O, fluieră cocoșii de tablă
pe-acoperișele-nnorate, în vînt,
și pe clavicule port umbra neagră
a platanului sub care-am trecut
( cu arderea verii )
Mi-am amintit deodată de casa ta
fără umbre, învelită de toamnă
și-am venit lîngă ziduri, o, desigur,
te privești în oglindă, cînd fluieră
acoperișele-n vînt


                   II



Desigur, mîinile tale prelungi
ți le-ai ridicat foșnitoare
Un dans pentru sprîncene și unul
pentru spirala urechii
Un dans
pentru buzele ca două frunze roșii de salcă
și pentru surîsurile dăruite mai mult,
un dans.
În aer, mîinile tale gîndesc
eu ondule, cu spirale,
cînd fluieră acoperișurile de tablă în vînt


                        III



M-am oprit,
cu umărul răzimîndu-mă de zid
pentru că înăuntru potrivești colțul
covorului,
și cîte-un cîntec pe care nu-l aud
ți se rupe de buze,
și-o privire anume se surpă
în ochii tăi întîmplători,
petrecînd insule nelocuite,
în trecerea lentă prin ziduri.
Pentru că ceasul cu cuc din perete
s-a oprit deodată și tu
tresărind, ai lovit cu mîna orele
Pentru că ți-ai despletit zulufii strînși,
și surîsuri pe care nu le zăresc
se întorc, și tu le ospătezi
cu trupul tău de piatră subțire.
Dar aceasta uneori se arată,
alteori nu,
cînd fluieră
acoperișurile-nnorate, în vînt.

Poezia Poem despre viața tainică a femeii de Nichita Stănescu

POEM DESPRE VIAȚA TAINICĂ A FEMEII

                  I

O, fluieră cocoșii de tablă
pe-acoperișele-nnorate, în vînt,
și pe clavicule port umbra neagră
a platanului sub care-am trecut
( cu arderea verii )
Mi-am amintit deodată de casa ta
fără umbre, învelită de toamnă
și-am venit lîngă ziduri, o, desigur,
te privești în oglindă, cînd fluieră
acoperișele-n vînt


                   II



Desigur, mîinile tale prelungi
ți le-ai ridicat foșnitoare
Un dans pentru sprîncene și unul
pentru spirala urechii
Un dans
pentru buzele ca două frunze roșii de salcă
și pentru surîsurile dăruite mai mult,
un dans.
În aer, mîinile tale gîndesc
eu ondule, cu spirale,
cînd fluieră acoperișurile de tablă în vînt


                        III



M-am oprit,
cu umărul răzimîndu-mă de zid
pentru că înăuntru potrivești colțul
covorului,
și cîte-un cîntec pe care nu-l aud
ți se rupe de buze,
și-o privire anume se surpă
în ochii tăi întîmplători,
petrecînd insule nelocuite,
în trecerea lentă prin ziduri.
Pentru că ceasul cu cuc din perete
s-a oprit deodată și tu
tresărind, ai lovit cu mîna orele
Pentru că ți-ai despletit zulufii strînși,
și surîsuri pe care nu le zăresc
se întorc, și tu le ospătezi
cu trupul tău de piatră subțire.
Dar aceasta uneori se arată,
alteori nu,
cînd fluieră
acoperișurile-nnorate, în vînt.