Poezia Voi Veniți Cu Mine... de Octavian Goga

VOI VENIȚI CU MINE...




Voi veniți cu mine, oaste nevăzută,
Moșii și strămoșii mei din zile moarte,
Grăitoarea voastră îndrumare mută
În vîrtejul lumii căile-mi împarte.
De demult, din ceața vremii înnoptate,
Eu aud un cîntec călător cum vine,
Ca un clopot tainic inima mea bate,
Din adînc vă cheamă să veniți cu mine.






Eu vă port în suflet, plămădiți în sînge,
Și din vina voastră mi-e zidit păcatul,
Glasul vostru geme jalea mea cînd plînge...
Eu din plîns de veacuri mi-am topit oftatul...
Întărită-n drumu-i, de la voi învață
Ura mea să ardă, mîna să se-nchine,
Ați murit cu toții ca să-mi dați viață,
Morți fără de moarte, voi veniți cu mine




Din amurgul umed cînd se face sară,
Sufletul vă simte cum îi treceți pragul,
Ca-ntr-o casă mică, albă, de la țară,
Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul...
Sunteți fără număr, popi cu bărbi cărunte,
Cu lumina scrisă-n frunțile senine,
Cercetași de codri și păstori de munte,
Ceată nesfîrșită, voi veniți cu mine.





La soborul vostru mintea mea culege
Taine din zapise, rosturi din hrisoave,
Mi se plîng ciobanii de călcări de lege,
Și-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave.
Ca o cenușotcă mintea mea ascultă
Cum frînturi de veacuri strigă din ruine,
Prinde-abia un picur  din vîltoarea multă
Și se-nchină vouă, că veniți cu mine.





Eu din oastea mare nu-s decît solia,
Ucenic cucernic vă vestesc cuvîntul,
Nu-s decît un fulger smuls din vijelia
Ce-a închis în sînul-i milostiv pîmîntul.
Rămîneți la mine voi întodeauna,
Înfrățiți cu focul sîngelui din vine,
Căci se stinge glasul și se frînge struna
Cînd în goana vieții nu-ți mai fi cu mine...

Poezia Voi Veniți Cu Mine... de Octavian Goga

VOI VENIȚI CU MINE...




Voi veniți cu mine, oaste nevăzută,
Moșii și strămoșii mei din zile moarte,
Grăitoarea voastră îndrumare mută
În vîrtejul lumii căile-mi împarte.
De demult, din ceața vremii înnoptate,
Eu aud un cîntec călător cum vine,
Ca un clopot tainic inima mea bate,
Din adînc vă cheamă să veniți cu mine.






Eu vă port în suflet, plămădiți în sînge,
Și din vina voastră mi-e zidit păcatul,
Glasul vostru geme jalea mea cînd plînge...
Eu din plîns de veacuri mi-am topit oftatul...
Întărită-n drumu-i, de la voi învață
Ura mea să ardă, mîna să se-nchine,
Ați murit cu toții ca să-mi dați viață,
Morți fără de moarte, voi veniți cu mine




Din amurgul umed cînd se face sară,
Sufletul vă simte cum îi treceți pragul,
Ca-ntr-o casă mică, albă, de la țară,
Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul...
Sunteți fără număr, popi cu bărbi cărunte,
Cu lumina scrisă-n frunțile senine,
Cercetași de codri și păstori de munte,
Ceată nesfîrșită, voi veniți cu mine.





La soborul vostru mintea mea culege
Taine din zapise, rosturi din hrisoave,
Mi se plîng ciobanii de călcări de lege,
Și-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave.
Ca o cenușotcă mintea mea ascultă
Cum frînturi de veacuri strigă din ruine,
Prinde-abia un picur  din vîltoarea multă
Și se-nchină vouă, că veniți cu mine.





Eu din oastea mare nu-s decît solia,
Ucenic cucernic vă vestesc cuvîntul,
Nu-s decît un fulger smuls din vijelia
Ce-a închis în sînul-i milostiv pîmîntul.
Rămîneți la mine voi întodeauna,
Înfrățiți cu focul sîngelui din vine,
Căci se stinge glasul și se frînge struna
Cînd în goana vieții nu-ți mai fi cu mine...

Poezia Un Farmec Trist Și Nențeles de Mihai Eminescu

UN FARMEC TRIST ȘI NENȚELES


Un farmec trist și nenșeles
Puterea mea o leagă,
Și cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.


E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dînd orizon nemărginit
Singurătății mării.


Îngălbenit rămîne-n veci
Și-i e aproape stinsul,
Cînd ale apei valuri reci
Călătoresc cu dînsul.


Cu-atîtea rugăminți,
Cu-atîtea calde șoapte,
Cu-atîtea lacrime fierbinți,
Vărsate zi și noapte,


I te-ai rugat : dorul nespus
Din suflet să-ți alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
Ca să nu-l poți ajunge.


Va rămînea necunoscut
Și va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte


Și se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
M-a-nvins  făr-a-l pricepe.

Poezia Un Farmec Trist Și Nențeles de Mihai Eminescu

UN FARMEC TRIST ȘI NENȚELES


Un farmec trist și nenșeles
Puterea mea o leagă,
Și cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.


E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dînd orizon nemărginit
Singurătății mării.


Îngălbenit rămîne-n veci
Și-i e aproape stinsul,
Cînd ale apei valuri reci
Călătoresc cu dînsul.


Cu-atîtea rugăminți,
Cu-atîtea calde șoapte,
Cu-atîtea lacrime fierbinți,
Vărsate zi și noapte,


I te-ai rugat : dorul nespus
Din suflet să-ți alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
Ca să nu-l poți ajunge.


Va rămînea necunoscut
Și va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte


Și se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
M-a-nvins  făr-a-l pricepe.