Poezia Momente Biografice de Nicolae Labiș

MOMENTE BIOGRAFICE





Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ți-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastîmpăr și de noroc - să-l ai
Pînă cînd neagra doamnă o să-și învîrtă coasa.




Tu ai luat mistria și gurile spărturii
Le-ai astupat croindu-ți sălașul iar curat,
Orgolios cerîndu-i în viitor naturii
Un semn mai nobil și mai cizelat.

Poezia Minunea De Atunci de Nicolae Labiș

MINUNEA DE ATUNCI



Am umblat toată ziua prin codrii pletoși.
Ascultam cum un cîntec semeț se porni pe
Înaltele creste. Sălbateci cocoși
Cîntau și băteau din vînjoase aripe.




Către școală, la tîrg, voi porni în curînd...
Sufla prin frunzare o boare subțire,
Treceam pe cărări murmurînd, lăcrimînd,
Și mîngîiam copacii pentru despărțire.




Seara am spălat căruța, am țesălat calul
Păstrîndu-mi pe palme mirosu-i plăcut,
M-am urcat pe cuptor, pentru ultima oară,
Pe culcușul bătrîn și fierbinte de lut.




Cu seara-mpreună au intrat în odaie
Vecinul și alți oameni mulți de prin sat.
Aveau frunți luminate de flacăra lămpii
Și-au început să vorbească frumos și ciudat.




O, fapte ce-atunci lunecarăți în preajmă-mi,
Retrăite în mine sens nou căpătați !
Stînile noi, voia bună din sate
Se nășteau seara ceea sub ochii-mi mirați...




Simțeam cum un somn liniștit mă învăluie,
Cum pleoapele grele încet se închid.
Știam eu atunci că îmi străjuie somnul
Întîia ședință din sat, de partid ?




Știam că pornirea din munte în lume,
Că drumul cel lung ce apoi îl bătui
Prin holdele cărții și ale poemei
Pornise simboli sub flamura lui ?




În zori, rourați, sclipeau umed mălinii.
Căruța porni printre casele mici.
Simțeam eu atuncea ce vînt de schimbare
Nebănuită plutește aici ?




Și tata privea împrejuru-i. Ogoare
Ciuntite. Ttanșee. Urme vechi de prăpăd.
Tăcea. Și eu cred c-avea plină privirea
De minunea ce astăzi în sat eu o văd.

Poezia Despărţire Mihai Eminescu

                                                              
DESPĂRŢIRE


                                       
Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta ;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.


                                       
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc ?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pîrău :
La ce startonicia părerilor de rău,
Cînd prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi ?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi ?
Totuna-i dacă astăzi sau mîne o să mor,
Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Cînd voi să uiți norocul visat de amîndoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi cînd niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi cînd anii mîndri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atîta putea-vei tu să ierți ?
Cu faţa spre părete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochiilor lumini,
Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt ?
Cerşi-vor pentru mine repaosul de mine-aproape,
Să-mi spui al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pămînt
Dînd pulberea-mi ţărînii şi inima-mi la vînt...
Ci tu rămîi în floare ca luna lui April,
Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil,
Din cît eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai ştii de mine,că nu m-oi şti nici eu.

Poezia Mănuşa de Mihai Eminescu

                                                                  
       MĂNUŞA
                                                         
(DUPĂ FR.SCHILLER)


                                          
Lîng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrjur dei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.


                                           
Regele dă semn cu mîna, sare-o poartă din ţîţîne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturînd-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.


                                           
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care cînd pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvîrteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lîngă el.


                                          
Regele mai face-un semn,
Şi pe două părţi deschise
Se azvîrl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimioasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzînd de dorul de-a se sfîşia-ntre ele,
Se aşează.


                                          
O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu ;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătîndu-şi joc,
Cavalerului Detorges :
,,Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică !"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa i-o ridică.


                                          
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Că-i promite că norocu-i e aproape. -
Dar mănuşa el în faţa i-o aruncă :
,,Doamna mea, o mulţămire ca acesta n-o mai voi !"
Şi-o lăsă numaidecît.