Poezia Ucigașul Fără Voie de Grigore Alexandrescu

UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE



O temniță-adîncă îmi e locuința :
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.




Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul :
De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit :
Aici suferința așteaptă mormîntul,
Căci legile lumei așa au voit.




Adus ca o crudă, sălbatecă hiară,
L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat,
Și simț chinuire atît mai amară
Cu cît a mea soartă eu n-am meritat.



O noapte fatală ! o noapte cumplită !
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit :
Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit !





Văzui : în bătrîne păduri depărtate
Părea că mă aflu ; eram călător ;
Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate
Cînta cucuveaua cu glas cobitor.




Copacii în preajmă-mi părea că-nviază :
Din toată tulpina un gemet ieșa :
Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.




Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sînge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ;
D-o rece sudoare eram inundat.




Sufla un vînt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri vecinici trecea alergînd,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălidă,
Întinse pustiuri abia luminînd.





Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal :
În spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal.




Schelet d-altă lume, cu forme cumplite,
Rînjind, către mine privea neclintit :
În mîna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit.




Mușca cîteodată, mușca cu turbare,
Și creieri și oase din gura-i cădea :
Uimit rămăsesem : la orce mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.




Dar ceata de hiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mîna-mi grea piatră-ntîlnește,
Coragi desnădejdea îmi dă, și... izbii....





Un țipet s-aude... eu sai în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită d-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat !





D-atunci zile multe și nopți osîndite
Pe fruntea-mi trecură ! eu nici am simțit
A lor osebire ; vedenii cumplite
Și țipetu-acela în veci m-a-nsoțit.




Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat ;
Și eu trăiesc încă ! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.






Aici aștept vremea și ziua dorită,
Să văz daca dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită,
Sau numai la cuget, ce este curat.



                                                                1847

Poezia Ucigașul Fără Voie de Grigore Alexandrescu

UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE



O temniță-adîncă îmi e locuința :
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.




Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul :
De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit :
Aici suferința așteaptă mormîntul,
Căci legile lumei așa au voit.




Adus ca o crudă, sălbatecă hiară,
L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat,
Și simț chinuire atît mai amară
Cu cît a mea soartă eu n-am meritat.



O noapte fatală ! o noapte cumplită !
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit :
Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit !





Văzui : în bătrîne păduri depărtate
Părea că mă aflu ; eram călător ;
Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate
Cînta cucuveaua cu glas cobitor.




Copacii în preajmă-mi părea că-nviază :
Din toată tulpina un gemet ieșa :
Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.




Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sînge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ;
D-o rece sudoare eram inundat.




Sufla un vînt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri vecinici trecea alergînd,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălidă,
Întinse pustiuri abia luminînd.





Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal :
În spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal.




Schelet d-altă lume, cu forme cumplite,
Rînjind, către mine privea neclintit :
În mîna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit.




Mușca cîteodată, mușca cu turbare,
Și creieri și oase din gura-i cădea :
Uimit rămăsesem : la orce mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.




Dar ceata de hiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mîna-mi grea piatră-ntîlnește,
Coragi desnădejdea îmi dă, și... izbii....





Un țipet s-aude... eu sai în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită d-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat !





D-atunci zile multe și nopți osîndite
Pe fruntea-mi trecură ! eu nici am simțit
A lor osebire ; vedenii cumplite
Și țipetu-acela în veci m-a-nsoțit.




Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat ;
Și eu trăiesc încă ! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.






Aici aștept vremea și ziua dorită,
Să văz daca dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită,
Sau numai la cuget, ce este curat.



                                                                1847

Poezia Pajurei Cu Două Capete de Octavian Goga

PAJUREI CU DOUĂ CAPETE



Din grele vremi de grea corvoadă,
De cînd urnită din noroi,
Spurcată pajura de pradă,
Te-ai pus stăpînă peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta același sfat :
Că-n cuibul tău fără de lege
Miroase-a moarte ș-a păcat.




Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Și gheara ta de veci ne scrie
Rușinea vieții pe obraz ;
Căci n-are iadul vreun bălaur
Mai rău și mai înfometat,
Să ceară sînge-atît și aur,
Cît bietul meu pămînt ți-a dat.





Cu două clocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Ți-am dat feciorii și bărbații
Și ți-am dat plînset de femei,
Ți-am dat sudoarea unei nații,
Tu, pajură, tu tot mai vrei...






În negru-galben ochiul sorții
Ți-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la față morții
Și neagră-i jalea urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Și-n putredele-i temelii
Se macina îmbătrînită
Subt strigătele celor vii...





Azi gemi strivită și bolnavă
Cînd vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-oravă
Arsură stinsului tău trup.
Din munți, din vîi și pîn' la mare,
Te smulg, te mușcă și te-alung,
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ți prelung...






Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ți blestemam la căpătîi,
Cu vlaga noastră frîntă-n două
Să-ți fim la groapă cei dîntîi.
Dar cînd potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi și noi să-ntindem hora
Pe stîrvul tău căzut în prav.






Atunci, în milostiva clipă
Cînd cufundînduse-se-n amurg,
Pe sfîrșiata ta aripă
Va plînge schilavul Habsburg,
Atunci, privind din nou cărarea
De ani o mie, robi ai tăi,
Vom sta învinși simțind mudtrarea
Că singuri nu ți-am fost călăi.

Poezia Pajurei Cu Două Capete de Octavian Goga

PAJUREI CU DOUĂ CAPETE



Din grele vremi de grea corvoadă,
De cînd urnită din noroi,
Spurcată pajura de pradă,
Te-ai pus stăpînă peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta același sfat :
Că-n cuibul tău fără de lege
Miroase-a moarte ș-a păcat.




Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Și gheara ta de veci ne scrie
Rușinea vieții pe obraz ;
Căci n-are iadul vreun bălaur
Mai rău și mai înfometat,
Să ceară sînge-atît și aur,
Cît bietul meu pămînt ți-a dat.





Cu două clocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Ți-am dat feciorii și bărbații
Și ți-am dat plînset de femei,
Ți-am dat sudoarea unei nații,
Tu, pajură, tu tot mai vrei...






În negru-galben ochiul sorții
Ți-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la față morții
Și neagră-i jalea urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Și-n putredele-i temelii
Se macina îmbătrînită
Subt strigătele celor vii...





Azi gemi strivită și bolnavă
Cînd vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-oravă
Arsură stinsului tău trup.
Din munți, din vîi și pîn' la mare,
Te smulg, te mușcă și te-alung,
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ți prelung...






Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ți blestemam la căpătîi,
Cu vlaga noastră frîntă-n două
Să-ți fim la groapă cei dîntîi.
Dar cînd potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi și noi să-ntindem hora
Pe stîrvul tău căzut în prav.






Atunci, în milostiva clipă
Cînd cufundînduse-se-n amurg,
Pe sfîrșiata ta aripă
Va plînge schilavul Habsburg,
Atunci, privind din nou cărarea
De ani o mie, robi ai tăi,
Vom sta învinși simțind mudtrarea
Că singuri nu ți-am fost călăi.