Poezia Cînd Dar O Să Guști Pacea de Grigore Alexandrescu

CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA




Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ?
Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
Iubirea vecinic chin.





Din cupa desfătării amărăciunea naște ;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor !




Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt :
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormînt.




Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești !




Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește,
Nimic nu ești dator ?




Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniții tărie,
Și geme furios.




Dar rana e adîncă și patima cumplită,
Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd,
Răsfrînge frumusețea, icoana osîndită,
Ce o blestem plîngînd !




O văz ziua și noaptea, seara și dimineața ;
Ca un rănit de moarte, simț în piept un fier greu ;
Voi să-l trag : fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu !

Poezia Cînd Dar O Să Guști Pacea de Grigore Alexandrescu

CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA




Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ?
Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
Iubirea vecinic chin.





Din cupa desfătării amărăciunea naște ;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor !




Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt :
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormînt.




Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești !




Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește,
Nimic nu ești dator ?




Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniții tărie,
Și geme furios.




Dar rana e adîncă și patima cumplită,
Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd,
Răsfrînge frumusețea, icoana osîndită,
Ce o blestem plîngînd !




O văz ziua și noaptea, seara și dimineața ;
Ca un rănit de moarte, simț în piept un fier greu ;
Voi să-l trag : fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu !

Poezia Prieteșugul și Amorul de Grogore Alexandrescu

PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL



Zici c-ai vrea prietenește
Să iubești, să fii uibită ;
Zici c-amorul te-nbrozește,
Că e patimă cumplită ;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare !
Și ce nu e trecător ?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărîtă,
Bate vînt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineață,
Zace veșted pe tulpină,
După ziua de viață.
Dar căci iarna și durerea
Sînt condiția vieții,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereții ?
Căci zîmbirea-ți grațioasă
Vremea o să ți-o răpească,
Trebuie, cît ești frumoasă,
Nimeni să nu te iubească ?
Așa cum miriși o floare,
Care mîine n-o găsești ?
Primăvara,-a ei zîmbire,
De ce-nvie-a ta simțire,
Iarna nu ți-o-nchipuiești ?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie !
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile ușoare,
Împrejurul tău unite,
Dănțuiesc fără-ncetare,
De amor povățuite :
Te-mpresor cu mulțumire
Fiecare ți se-nchină,
Și amorul cu mîhnire
Te privește, și suspină,
Dă-le, dă-le ascultare ;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare
Vor ști lumea să-ți arare.
Pînă n-ajungi timpul rece,
Bucure-te de natură :
Apoi cînd vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Cînd din hora încîntată,
Ce viața ta coprinde,
Cu o față întristată
Grațiile s-ar desprinde,
Cînd odată și-or lua zborul
Tinerețe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie :
Îți voi fi prieten, frate,
Îți voi fi orice îți place,
Și de lume de toate
Împreună ne-om desface.

Poezia Prieteșugul și Amorul de Grogore Alexandrescu

PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL



Zici c-ai vrea prietenește
Să iubești, să fii uibită ;
Zici c-amorul te-nbrozește,
Că e patimă cumplită ;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare !
Și ce nu e trecător ?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărîtă,
Bate vînt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineață,
Zace veșted pe tulpină,
După ziua de viață.
Dar căci iarna și durerea
Sînt condiția vieții,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereții ?
Căci zîmbirea-ți grațioasă
Vremea o să ți-o răpească,
Trebuie, cît ești frumoasă,
Nimeni să nu te iubească ?
Așa cum miriși o floare,
Care mîine n-o găsești ?
Primăvara,-a ei zîmbire,
De ce-nvie-a ta simțire,
Iarna nu ți-o-nchipuiești ?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie !
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile ușoare,
Împrejurul tău unite,
Dănțuiesc fără-ncetare,
De amor povățuite :
Te-mpresor cu mulțumire
Fiecare ți se-nchină,
Și amorul cu mîhnire
Te privește, și suspină,
Dă-le, dă-le ascultare ;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare
Vor ști lumea să-ți arare.
Pînă n-ajungi timpul rece,
Bucure-te de natură :
Apoi cînd vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Cînd din hora încîntată,
Ce viața ta coprinde,
Cu o față întristată
Grațiile s-ar desprinde,
Cînd odată și-or lua zborul
Tinerețe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie :
Îți voi fi prieten, frate,
Îți voi fi orice îți place,
Și de lume de toate
Împreună ne-om desface.