Poezia Cînd Dar O Să Guști Pacea de Grigore Alexandrescu

CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA




Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ?
Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
Iubirea vecinic chin.





Din cupa desfătării amărăciunea naște ;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor !




Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt :
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormînt.




Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești !




Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește,
Nimic nu ești dator ?




Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniții tărie,
Și geme furios.




Dar rana e adîncă și patima cumplită,
Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd,
Răsfrînge frumusețea, icoana osîndită,
Ce o blestem plîngînd !




O văz ziua și noaptea, seara și dimineața ;
Ca un rănit de moarte, simț în piept un fier greu ;
Voi să-l trag : fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu !