Poezia Luna Iese Dintre Codri de Mihai Eminescu

LUNA IESE DINTRE CODRI




Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.



Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.




Ce gîndește ? - numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.




Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surînd în taină,
Oare ce-or surîde ele ?




Și [-s ] cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurînde
Ard pin neguri sure.




Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.




Lunecînd pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.




Înfășat în întuneric
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atît de singur !
Este noapte, noapte, noapte.

Poezia Luna Iese Dintre Codri de Mihai Eminescu

LUNA IESE DINTRE CODRI




Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.



Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.




Ce gîndește ? - numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.




Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surînd în taină,
Oare ce-or surîde ele ?




Și [-s ] cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurînde
Ard pin neguri sure.




Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.




Lunecînd pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.




Înfășat în întuneric
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atît de singur !
Este noapte, noapte, noapte.

Poezia Baladă Obișnuită de Nicolae Labiș

BALADĂ OBIȘNUITĂ



De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas -
Ca un veșmînt străin, te rușinează.




Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeată va dormi -
Modest, alege-ți arcul pe măsură.




Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție,
Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer.




L-a înduioșat o frunză
Care zgribulea în ceață,
L-a mîhnit o floare albă
Veștejită pe fineață,




L-a-ncîntat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastru bolții -
Și-a privi cu tulburare
Cum își scoate iarba colții.




A simmțit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă și lumină.




A crezut atunci că știe
Tot ce pot afla poeții,
Cadențînd ușor și searbăd
Bucuria grea a vieții.




Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte.
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.




Își vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte,
Noua donnă-angelicată.




Ea, materială încă,
Gravă-l ascultă și tristă -
Exigența pentru versuri
În iubirea nu există.




Cînd iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ți-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că de ce ți-i rima ștearsă ?





Dimpotrivă, de mîndrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare :
Ce romantic și deșteptu-i !




Nou recrut în cavalcada
Cu pegași și muze blînde,
Tinere voios îmi fluturi
Plete de vînt răsfrînte.




Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă :
Cum rimau înaintașii ?
Ce e fond și ce e formă  ?




Totuși rimele și ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.





Nu renunți ; pe mînă numeri
Șiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă și sforțare.




Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi și roți...
Din întreaga-ți străduință
Înțelegi atît : nu poți !





Adolescența, soră cu marile elanuri,
Adolescența, soră cu marile greșeli,
S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
Și remușcări ce nu poți să le-nșeli.




Din gînduri răzlețite, din îndoieli sumare,
Se țese cugetarea cu luciu strict egal.
Te vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseți
Nevrednic de-ncîntatu-ți ideal.




Cînd te-nălțai spre slavă era ușor urcușul,
Pe aripi iluzorii creștea în larg ocol.
Acum privindu-ți fața, te înspăimînți deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.





Există viață largă necadențătă încă,
Ce-n viitor deschide fantastice ferești.
Complexa-i frămîntare, esența ei - și lupta
N-o poți crea. Poți însă s-o trăiești.




Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ți renvie, ascultă azi alt glas.
Întîrziat sosi-vei în locuri unde
Ești așteptat în acest ultim ceas.





Nici pentru tineri viața nu-i nesfîrșit de lungă -
Ea nu aștepta-n poartă intimului banchet.
De timpuriu gîndește să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezești încet.





Ai vrut spui în versuri ce-nseamnă duioșia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă și spre țel.
N-ai reușit. Și totuși mai este încă vreme -
Poți spune-acestea toate și-n alt fel.




Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri.
În față satul umed își suie-n ceață fumul,
Printre copacii toamnelor, subțiri.




În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpînde trupuri strînse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase și cranii tunse scurt...
Acestea toate în puterea ta.





Priviri și-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învățăturii, nouă.
Afară plouă-n silă cerul uriaș,
Răcoare-mbelșugată,-afară plouă.




Sub creștetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai știi - poeți de seamă îi vei cunoaște mîine.
Ți-s dragi. Nu ești invidios, puțin ?

Poezia Baladă Obișnuită de Nicolae Labiș

BALADĂ OBIȘNUITĂ



De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas -
Ca un veșmînt străin, te rușinează.




Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeată va dormi -
Modest, alege-ți arcul pe măsură.




Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție,
Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer.




L-a înduioșat o frunză
Care zgribulea în ceață,
L-a mîhnit o floare albă
Veștejită pe fineață,




L-a-ncîntat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastru bolții -
Și-a privi cu tulburare
Cum își scoate iarba colții.




A simmțit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă și lumină.




A crezut atunci că știe
Tot ce pot afla poeții,
Cadențînd ușor și searbăd
Bucuria grea a vieții.




Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte.
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.




Își vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte,
Noua donnă-angelicată.




Ea, materială încă,
Gravă-l ascultă și tristă -
Exigența pentru versuri
În iubirea nu există.




Cînd iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ți-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că de ce ți-i rima ștearsă ?





Dimpotrivă, de mîndrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare :
Ce romantic și deșteptu-i !




Nou recrut în cavalcada
Cu pegași și muze blînde,
Tinere voios îmi fluturi
Plete de vînt răsfrînte.




Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă :
Cum rimau înaintașii ?
Ce e fond și ce e formă  ?




Totuși rimele și ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.





Nu renunți ; pe mînă numeri
Șiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă și sforțare.




Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi și roți...
Din întreaga-ți străduință
Înțelegi atît : nu poți !





Adolescența, soră cu marile elanuri,
Adolescența, soră cu marile greșeli,
S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
Și remușcări ce nu poți să le-nșeli.




Din gînduri răzlețite, din îndoieli sumare,
Se țese cugetarea cu luciu strict egal.
Te vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseți
Nevrednic de-ncîntatu-ți ideal.




Cînd te-nălțai spre slavă era ușor urcușul,
Pe aripi iluzorii creștea în larg ocol.
Acum privindu-ți fața, te înspăimînți deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.





Există viață largă necadențătă încă,
Ce-n viitor deschide fantastice ferești.
Complexa-i frămîntare, esența ei - și lupta
N-o poți crea. Poți însă s-o trăiești.




Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ți renvie, ascultă azi alt glas.
Întîrziat sosi-vei în locuri unde
Ești așteptat în acest ultim ceas.





Nici pentru tineri viața nu-i nesfîrșit de lungă -
Ea nu aștepta-n poartă intimului banchet.
De timpuriu gîndește să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezești încet.





Ai vrut spui în versuri ce-nseamnă duioșia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă și spre țel.
N-ai reușit. Și totuși mai este încă vreme -
Poți spune-acestea toate și-n alt fel.




Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri.
În față satul umed își suie-n ceață fumul,
Printre copacii toamnelor, subțiri.




În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpînde trupuri strînse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase și cranii tunse scurt...
Acestea toate în puterea ta.





Priviri și-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învățăturii, nouă.
Afară plouă-n silă cerul uriaș,
Răcoare-mbelșugată,-afară plouă.




Sub creștetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai știi - poeți de seamă îi vei cunoaște mîine.
Ți-s dragi. Nu ești invidios, puțin ?