Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838

Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838

Poezia Luna Iese Dintre Codri de Mihai Eminescu

LUNA IESE DINTRE CODRI




Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.



Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.




Ce gîndește ? - numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.




Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surînd în taină,
Oare ce-or surîde ele ?




Și [-s ] cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurînde
Ard pin neguri sure.




Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.




Lunecînd pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.




Înfășat în întuneric
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atît de singur !
Este noapte, noapte, noapte.

Poezia Luna Iese Dintre Codri de Mihai Eminescu

LUNA IESE DINTRE CODRI




Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.



Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.




Ce gîndește ? - numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.




Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surînd în taină,
Oare ce-or surîde ele ?




Și [-s ] cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurînde
Ard pin neguri sure.




Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.




Lunecînd pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.




Înfășat în întuneric
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atît de singur !
Este noapte, noapte, noapte.