Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu

MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838

Poezia Luna Iese Dintre Codri de Mihai Eminescu

LUNA IESE DINTRE CODRI




Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.



Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.




Ce gîndește ? - numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.




Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surînd în taină,
Oare ce-or surîde ele ?




Și [-s ] cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurînde
Ard pin neguri sure.




Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.




Lunecînd pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.




Înfășat în întuneric
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atît de singur !
Este noapte, noapte, noapte.

Poezia Baladă Obișnuită de Nicolae Labiș

BALADĂ OBIȘNUITĂ



De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas -
Ca un veșmînt străin, te rușinează.




Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeată va dormi -
Modest, alege-ți arcul pe măsură.




Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție,
Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer.




L-a înduioșat o frunză
Care zgribulea în ceață,
L-a mîhnit o floare albă
Veștejită pe fineață,




L-a-ncîntat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastru bolții -
Și-a privi cu tulburare
Cum își scoate iarba colții.




A simmțit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă și lumină.




A crezut atunci că știe
Tot ce pot afla poeții,
Cadențînd ușor și searbăd
Bucuria grea a vieții.




Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte.
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.




Își vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte,
Noua donnă-angelicată.




Ea, materială încă,
Gravă-l ascultă și tristă -
Exigența pentru versuri
În iubirea nu există.




Cînd iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ți-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că de ce ți-i rima ștearsă ?





Dimpotrivă, de mîndrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare :
Ce romantic și deșteptu-i !




Nou recrut în cavalcada
Cu pegași și muze blînde,
Tinere voios îmi fluturi
Plete de vînt răsfrînte.




Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă :
Cum rimau înaintașii ?
Ce e fond și ce e formă  ?




Totuși rimele și ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.





Nu renunți ; pe mînă numeri
Șiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă și sforțare.




Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi și roți...
Din întreaga-ți străduință
Înțelegi atît : nu poți !





Adolescența, soră cu marile elanuri,
Adolescența, soră cu marile greșeli,
S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
Și remușcări ce nu poți să le-nșeli.




Din gînduri răzlețite, din îndoieli sumare,
Se țese cugetarea cu luciu strict egal.
Te vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseți
Nevrednic de-ncîntatu-ți ideal.




Cînd te-nălțai spre slavă era ușor urcușul,
Pe aripi iluzorii creștea în larg ocol.
Acum privindu-ți fața, te înspăimînți deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.





Există viață largă necadențătă încă,
Ce-n viitor deschide fantastice ferești.
Complexa-i frămîntare, esența ei - și lupta
N-o poți crea. Poți însă s-o trăiești.




Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ți renvie, ascultă azi alt glas.
Întîrziat sosi-vei în locuri unde
Ești așteptat în acest ultim ceas.





Nici pentru tineri viața nu-i nesfîrșit de lungă -
Ea nu aștepta-n poartă intimului banchet.
De timpuriu gîndește să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezești încet.





Ai vrut spui în versuri ce-nseamnă duioșia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă și spre țel.
N-ai reușit. Și totuși mai este încă vreme -
Poți spune-acestea toate și-n alt fel.




Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri.
În față satul umed își suie-n ceață fumul,
Printre copacii toamnelor, subțiri.




În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpînde trupuri strînse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase și cranii tunse scurt...
Acestea toate în puterea ta.





Priviri și-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învățăturii, nouă.
Afară plouă-n silă cerul uriaș,
Răcoare-mbelșugată,-afară plouă.




Sub creștetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai știi - poeți de seamă îi vei cunoaște mîine.
Ți-s dragi. Nu ești invidios, puțin ?

Cînd Se Juca Elisa Muller... de Mihai Eminescu

CÎND SE JUCA ELISA MULLER...


Pe genunchii-mi te-am purtat,
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi buza-ți creață -
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață ?


Ca o mamă blînd și lin
Ce-un copil răsfață,
Mîngîiat-ai fruntea mea
Și m-ai strîns în brață.
Ah, cît te iubesc de mult !
Cine mă învață ?


Eu mă duc, te părăsesc -
Nu mă privi șuler,
La spectacol mă pornesc.
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru romînesc
Azi e Elisa Muller.


Un copil netrebnic sunt -
Spune-mi-o-apăsată.
Mi-ai legat acest cuvînt
De viața-mi toată,
Mi l-ai dat roșind, plîngînd
Cînd ai fost - ciudată.


Ah, surîde-mi înc-un pic
Și nu-mi fi ursuză,
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Și șoptește-mi un nimic
Nimeni să n-auză.


Astăzi e duminecă.
Pac ! și una bună.
Mi te las nebună...
Trage-te de mînecă...
Ce știi de-i minciună.


Nici nu știi, o, turture,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gîndești cine știi ce
Și te uiți la mine.
Ah, iubită mitite,
Cum te-ador pe tine.


Un nimic, un cuvințel,
Sps după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopții neauă,
Arde-atît încît cu el
Aș aprinde-o steauă.


Ș-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai șoptit așa ceva ;
Din ascunzătoare
S-ar roși - nmai, mai așa
Cum o oarecare.


Cum te uiți așa, năuc,
Și-n gîndirii te-nsinguri,
Ești tu ziuă lîngă nuc,
Ești tu noaptea-n crînguri,
Să te iau și să te duc,
Să fim numai singuri.


Ș-atunci n-om vorbi de fel:
Vorba este pleavă.
Cînd se iubesc doi astfel,
- Inimă bolnavă -
Atunci tac, tac cumințel,
Noaptea în dumbravă.