Poezia Trenurile de Octavian Goga

TRENURILE



În colțul vechi de înnegrită gară
Se uită-n gol un moș cu barba sură,
Se uită-n gol din zori și pînă-n seară,
Cum trenuri vin și trenuri pleacă iară,
Țipînd prelung dintr-o spurcată gură.





Sunt trnuri mute, care mortuare,
Sunt ciocli tainici negrele vagoane,
În ele poartă lacrimi și mustrare
Și bocete și plîngeri funerare
Din tragedia bietelor cătane...



Și cum se uită moșul fără veste
Și-n juru-i noaptea a-nceput să crească,
Deodată ceriul înroșit pe creste
I-arat-un zmeu, un zmeu ca din poveste,
Un zmeu flămînd de carne românească.

Poezia Trenurile de Octavian Goga

TRENURILE



În colțul vechi de înnegrită gară
Se uită-n gol un moș cu barba sură,
Se uită-n gol din zori și pînă-n seară,
Cum trenuri vin și trenuri pleacă iară,
Țipînd prelung dintr-o spurcată gură.





Sunt trnuri mute, care mortuare,
Sunt ciocli tainici negrele vagoane,
În ele poartă lacrimi și mustrare
Și bocete și plîngeri funerare
Din tragedia bietelor cătane...



Și cum se uită moșul fără veste
Și-n juru-i noaptea a-nceput să crească,
Deodată ceriul înroșit pe creste
I-arat-un zmeu, un zmeu ca din poveste,
Un zmeu flămînd de carne românească.

Poezia Portretul de Octavian Goga

PORTRETUL




Țin minte clipa... Soarele de vară
Aluneca în tinda casei noastre,
Și luminîndu-i pacea solitară
În fîlfîirea umbrelor de seară
Se alinta cu florile din glastre...




Era o jale blîndă, o sfială
Trecea din pomi prin iarba din grădină,
O tremurată plîngere-n surdină,
Un stins fior de dulce moleșală,
Cînd eu privind spre munții de departe
Stăteam în prag cu gînd de pribegie...





În trista mea tăcere abătută
Se fărîma o lacrimă tîrzie
Și pricepeam că seara asta mută
Pe-o veșnicie, poate, ne desparte...





Atunci a fost... Un fulger... O-ntîmplare...
Că mai privind din nou o dat' spre tindă,
Eu te-am zărit sub înnegrita grindă,
Încremenit în vechea nemișcare,
Portret bătrîn al celui de sub glie...
Curatele clipiri nemîngîiete,
Primind o nouă-nfățișare vie,
Mă urmăreau din cadrul din părete...
Era atîta zîmbet și lumină
În fața ta de popă de la țară,
Că ochii tăi adînci mă-nfioară,
Cu raza lor de înțelesuri plină.
Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă,
Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă,
În țara sfînt-a dorurilor tale...




Și biruit de-o nesfîrșită jale
Părea că chipu-i s-a pornit a plînge,
Că buzele-ți frămînt-o rugăminte,
Că-mi profețesc potopul care vine,
Și-n graiul lor, strigat fără cuvinte,
Mă roagă tainic să te iau cu mine...




Te-am ascultat... În așteptarea crudă,
Tu ești tovarăș zbuciumelor mele,
În zilele lungi și-n negre nopți de trudă,
În ceasurile viforelor grele,
Neîncetat tu mă privești în față
Și înțelegi că-n cîntece rebele
Eu risipesc curata ta povață...




În jur de tine-alearg-o lume nouă
Și trec și vin și se abat în pripă
Străine glasuri, gînduri neștiute,
Seninătatea feții tale mute,
Furînd din plin cu mîinile-amîndouă,
Ele-o despoaie-n fiecare clipă...




Azi îmi apari ca o străveche moaște,
Privirea mea abia te mai cunoaște.
Îmbătrînit tu mă măsori din ramă,
O umbră neagră-ți flutură pe frunte,
Și bine văd și bine-mi pot da seamă,
Că pletele-s mai albe, mai cărunte...





Ca un drumeț cu răsuflarea frîntă,
Abia văzînd o licărire-n zare,
Cum stau acum cu coatele pe masă,
Din ochii tăi mă fulger-o mustrare,
O rază nouă astăzi mă-spăimîntă :
Simt cum te ceri în sat la tine-acasă...

Poezia Portretul de Octavian Goga

PORTRETUL




Țin minte clipa... Soarele de vară
Aluneca în tinda casei noastre,
Și luminîndu-i pacea solitară
În fîlfîirea umbrelor de seară
Se alinta cu florile din glastre...




Era o jale blîndă, o sfială
Trecea din pomi prin iarba din grădină,
O tremurată plîngere-n surdină,
Un stins fior de dulce moleșală,
Cînd eu privind spre munții de departe
Stăteam în prag cu gînd de pribegie...





În trista mea tăcere abătută
Se fărîma o lacrimă tîrzie
Și pricepeam că seara asta mută
Pe-o veșnicie, poate, ne desparte...





Atunci a fost... Un fulger... O-ntîmplare...
Că mai privind din nou o dat' spre tindă,
Eu te-am zărit sub înnegrita grindă,
Încremenit în vechea nemișcare,
Portret bătrîn al celui de sub glie...
Curatele clipiri nemîngîiete,
Primind o nouă-nfățișare vie,
Mă urmăreau din cadrul din părete...
Era atîta zîmbet și lumină
În fața ta de popă de la țară,
Că ochii tăi adînci mă-nfioară,
Cu raza lor de înțelesuri plină.
Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă,
Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă,
În țara sfînt-a dorurilor tale...




Și biruit de-o nesfîrșită jale
Părea că chipu-i s-a pornit a plînge,
Că buzele-ți frămînt-o rugăminte,
Că-mi profețesc potopul care vine,
Și-n graiul lor, strigat fără cuvinte,
Mă roagă tainic să te iau cu mine...




Te-am ascultat... În așteptarea crudă,
Tu ești tovarăș zbuciumelor mele,
În zilele lungi și-n negre nopți de trudă,
În ceasurile viforelor grele,
Neîncetat tu mă privești în față
Și înțelegi că-n cîntece rebele
Eu risipesc curata ta povață...




În jur de tine-alearg-o lume nouă
Și trec și vin și se abat în pripă
Străine glasuri, gînduri neștiute,
Seninătatea feții tale mute,
Furînd din plin cu mîinile-amîndouă,
Ele-o despoaie-n fiecare clipă...




Azi îmi apari ca o străveche moaște,
Privirea mea abia te mai cunoaște.
Îmbătrînit tu mă măsori din ramă,
O umbră neagră-ți flutură pe frunte,
Și bine văd și bine-mi pot da seamă,
Că pletele-s mai albe, mai cărunte...





Ca un drumeț cu răsuflarea frîntă,
Abia văzînd o licărire-n zare,
Cum stau acum cu coatele pe masă,
Din ochii tăi mă fulger-o mustrare,
O rază nouă astăzi mă-spăimîntă :
Simt cum te ceri în sat la tine-acasă...