Poezia Aducerile-Aminte de Octavian Goga

ADUCERILE-AMINTE



Aducerile-aminte, posomorîte urne,
Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie,
Uitate țintirimuri cu umbre taciturne,
Ce-s mute ziua-ntreagă și noaptea reînvie...




Aducerile-aminte sunt harfe spînzurate
De ramura dîntîie ce-atinge casa noastră,
Amurgul cînd adie tresar înfiorate,
Și pînă-n zorii ne cîntă la fereastră.




Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieții,
Ce rătăcesc pe cîmpuri și dorm printre ruine,
Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereții,
Aducerile-aminte de ce mai vin la mine ?

Poezia Aducerile-Aminte de Octavian Goga

ADUCERILE-AMINTE



Aducerile-aminte, posomorîte urne,
Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie,
Uitate țintirimuri cu umbre taciturne,
Ce-s mute ziua-ntreagă și noaptea reînvie...




Aducerile-aminte sunt harfe spînzurate
De ramura dîntîie ce-atinge casa noastră,
Amurgul cînd adie tresar înfiorate,
Și pînă-n zorii ne cîntă la fereastră.




Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieții,
Ce rătăcesc pe cîmpuri și dorm printre ruine,
Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereții,
Aducerile-aminte de ce mai vin la mine ?

Poezia Trecea Convoiul Mortuar de Octavian Goga

TRECEA CONVOIUL MORTUAR



Trecea azi pe la colț de stradă,
cu pasul cadențat și rar,
Cîntînd a morții serenadă,
Trecea convoiul mortuar.



În soarele de primăvară,
Ce-mpurpura un blînd apus,
Cîntarea asta funerară
Era de-o jale nespus.



În zvonul mulcom de tropare
Toți - robi eternului nimic -
Priveau cu-atîta-nduioșare
La văduva de după dric.




C-un văl cernit pe fața suptă
Plecîndu-și fruntea ei de var.
Părea o arătare ruptă
Dintr-o icoană c-un calvar.





Avea atîta gol subt gene,
Și-atîta sete de-adăpost,
Că plînsul sfintei Magdalene
Mai trist nu poate să fi fost.





Și, totuși, palida femeie
N-a smuls un strop din ochii mei,
Gîndeam la morții din tranșee,
Și n-am putut să-l plîng pe-al ei...

Poezia Trecea Convoiul Mortuar de Octavian Goga

TRECEA CONVOIUL MORTUAR



Trecea azi pe la colț de stradă,
cu pasul cadențat și rar,
Cîntînd a morții serenadă,
Trecea convoiul mortuar.



În soarele de primăvară,
Ce-mpurpura un blînd apus,
Cîntarea asta funerară
Era de-o jale nespus.



În zvonul mulcom de tropare
Toți - robi eternului nimic -
Priveau cu-atîta-nduioșare
La văduva de după dric.




C-un văl cernit pe fața suptă
Plecîndu-și fruntea ei de var.
Părea o arătare ruptă
Dintr-o icoană c-un calvar.





Avea atîta gol subt gene,
Și-atîta sete de-adăpost,
Că plînsul sfintei Magdalene
Mai trist nu poate să fi fost.





Și, totuși, palida femeie
N-a smuls un strop din ochii mei,
Gîndeam la morții din tranșee,
Și n-am putut să-l plîng pe-al ei...