Poezia Confesiuni de Nicolae Labiș

CONFESIUNI


           1 

Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vînturi și ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare.




Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin !
Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n fața paharelor de vin
Ce-mi scăpară-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul.




Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.




Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții
Ca norii ce se lasă mînați de vijelii
Și dornici să cunoască atingerea cu munții
Cînd trec prin brazi dau vamă și rup din ei fășii.




              2

Am fost stup de pofte și de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile, ridicau tăcere
Și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere




Pentru veșnicie, pentru înviere -
Veverițe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun ?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun ?




Ai venit cînd toamna soarele-și sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.




Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în plus
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purități de pîlcă strînsă sub lăcate,
Și vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit ; și-n zarea zărilor s-au dus.




Și s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi ești alături încă. Pînă cînd ?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele și azi
Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.




Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.


               3

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mai înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări
Cum joacă pe icoană lumini de lumînări.




Și înghețate colburi pe vînt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atîrnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atît de mort acolo și zdrențuit de praf.




Iar oamenii-s mai singuri mișcîndu-se-ntre ei,
Și-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei
Și se crispează rîsul puțin cîte puțin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,




Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub țest,
Și m-am gîndit ce doruri adînci, ce tandru rit,
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,




Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sînge al strugurilor copți
Și vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am strîns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plîns.



              4


De ce-am crezut de-atîtea ori
Că-mi place o floare numai dintre atîtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc și-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi ?




Oh, cît de largă-i lumea : iubind și răspunzînd
O caut și o mîngîi fir după fir, pe rînd,
Fără să-ntreb vreodată de ce și-a ivit doar mie
Gingașa crizantemă întreaga tărie.




S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingașa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-atuncea-n lume nicicînd să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour și liniște să n-am.



              5

Să observați că niciodată
Na-m fost singur cu mine cum mulți au crezut,.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut.




Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeesc -
Nu i-am dat voie să moară.




Sub zenit
Am să fiu fericit
Cînd cineva
Descifrîndu-mi litera și inima mea
Va putea fi privit
Rîzînd ori rînjind
Ori plîngînd.

Poezia Confesiuni de Nicolae Labiș

CONFESIUNI


           1 

Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vînturi și ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare.




Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin !
Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n fața paharelor de vin
Ce-mi scăpară-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul.




Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.




Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții
Ca norii ce se lasă mînați de vijelii
Și dornici să cunoască atingerea cu munții
Cînd trec prin brazi dau vamă și rup din ei fășii.




              2

Am fost stup de pofte și de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile, ridicau tăcere
Și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere




Pentru veșnicie, pentru înviere -
Veverițe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun ?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun ?




Ai venit cînd toamna soarele-și sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.




Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în plus
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purități de pîlcă strînsă sub lăcate,
Și vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit ; și-n zarea zărilor s-au dus.




Și s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi ești alături încă. Pînă cînd ?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele și azi
Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.




Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.


               3

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mai înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări
Cum joacă pe icoană lumini de lumînări.




Și înghețate colburi pe vînt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atîrnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atît de mort acolo și zdrențuit de praf.




Iar oamenii-s mai singuri mișcîndu-se-ntre ei,
Și-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei
Și se crispează rîsul puțin cîte puțin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,




Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub țest,
Și m-am gîndit ce doruri adînci, ce tandru rit,
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,




Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sînge al strugurilor copți
Și vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am strîns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plîns.



              4


De ce-am crezut de-atîtea ori
Că-mi place o floare numai dintre atîtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc și-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi ?




Oh, cît de largă-i lumea : iubind și răspunzînd
O caut și o mîngîi fir după fir, pe rînd,
Fără să-ntreb vreodată de ce și-a ivit doar mie
Gingașa crizantemă întreaga tărie.




S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingașa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-atuncea-n lume nicicînd să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour și liniște să n-am.



              5

Să observați că niciodată
Na-m fost singur cu mine cum mulți au crezut,.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut.




Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeesc -
Nu i-am dat voie să moară.




Sub zenit
Am să fiu fericit
Cînd cineva
Descifrîndu-mi litera și inima mea
Va putea fi privit
Rîzînd ori rînjind
Ori plîngînd.

Poezia În Suflet Simt O Teamă Cum S-Așterne de Octavian Goga

ÎN SUFLET SIMT O TEAMĂ CUM S-AȘTERNE



În suflet simt o teamă cum s-așterne :
Să mor în pat, cu capul între perne !
Să mă usuc ca floarea din grădină,
De-un tainic vierme roasă-n rădăcină ;
Să scad încet, ca lumînarea mută,
În chilioara-ngustă și tăcută...
Mărite Dumnezeu din cer,
Eu ție altă moarte-ți cer !





Eu brad să fiu și fulger să mă-ncingă,
Turbatul vifor mijlocul să-mi frîngă.
Să mă prăval, o uriașă stîncă,
Să înfior prăpastia adîncă...





Cînd neamului lumii toate,
Cu brațele descătușate,
Sub steagul roș porni-se-vor, ca vîntul,
Pe flamură pecetluind cuvîntul :
Libertate -
Și vor străbate
Din răsărit spre apus răzbunătorii,
Și-n calea lor vor sta asupritorii,
Acolo să cad eu.
Pe cîmp de bătaie,
Să-mi curgă din vine
Tot sîngele tînăr ce-mi arde-n văpaie...





Strigarea din urmă a buzelor mele
Să moară-n vuitul păgîn de oțele,
În glasul de tulnic, în huiet de arme,
Și trupul să-mi sfarme
Copitele aspre de roibi furtunatici,
Ce-or trece pe cîmpuri în goană, sălbatici
Vestind biruința cea sfîntă și mare !





De-acolo să-mi strîngă și moaștele frînte
În ziua măreață de-obștească-ngropare,
Cînd surle duioase domol au să cînte
Și steaguri cernite veni-vor în soare
Jelind, libertate, pe morții tăi fii,
Închiși subt zăvorul aceleiași glii.

Poezia În Suflet Simt O Teamă Cum S-Așterne de Octavian Goga

ÎN SUFLET SIMT O TEAMĂ CUM S-AȘTERNE



În suflet simt o teamă cum s-așterne :
Să mor în pat, cu capul între perne !
Să mă usuc ca floarea din grădină,
De-un tainic vierme roasă-n rădăcină ;
Să scad încet, ca lumînarea mută,
În chilioara-ngustă și tăcută...
Mărite Dumnezeu din cer,
Eu ție altă moarte-ți cer !





Eu brad să fiu și fulger să mă-ncingă,
Turbatul vifor mijlocul să-mi frîngă.
Să mă prăval, o uriașă stîncă,
Să înfior prăpastia adîncă...





Cînd neamului lumii toate,
Cu brațele descătușate,
Sub steagul roș porni-se-vor, ca vîntul,
Pe flamură pecetluind cuvîntul :
Libertate -
Și vor străbate
Din răsărit spre apus răzbunătorii,
Și-n calea lor vor sta asupritorii,
Acolo să cad eu.
Pe cîmp de bătaie,
Să-mi curgă din vine
Tot sîngele tînăr ce-mi arde-n văpaie...





Strigarea din urmă a buzelor mele
Să moară-n vuitul păgîn de oțele,
În glasul de tulnic, în huiet de arme,
Și trupul să-mi sfarme
Copitele aspre de roibi furtunatici,
Ce-or trece pe cîmpuri în goană, sălbatici
Vestind biruința cea sfîntă și mare !





De-acolo să-mi strîngă și moaștele frînte
În ziua măreață de-obștească-ngropare,
Cînd surle duioase domol au să cînte
Și steaguri cernite veni-vor în soare
Jelind, libertate, pe morții tăi fii,
Închiși subt zăvorul aceleiași glii.